Pentru copiii mici si mari, pentru parinti si bunici, public aici o povestire ce se numeste
"Povestea puiului de caprioara"
Aceasta povestire imi apartine si are copyright.
In consecinta, lecturarea acestei povestiri este libera, insa copierea, multiplicarea, publicarea acesteia sunt strict interzise.
POVESTEA
PUIUL DE CĂPRIOARĂ
La
poalele unor munţi înalţi se întinde o pădure mare, verde şi deasă. În mijlocul
pădurii, într-o poieniţă, este o casă. Nu e o casă făcută din turtă dulce ca în
poveşti, ci o casă adevarată, cu ferestre mari, luminoase şi acoperişul făcut din
ţigle roşii. (desen munti-casă) Aici locuieşte o fetiţă pe care o cheamă
Lucreţia. Casa în care locuieşte Lucreţia cu mama şi cu tatăl ei are o curte
mare, ce se întinde până la marginea pădurii. Curtea
este locul preferat de joacă al Lucreţiei, dar şi al căţeluşei Bella. Căţeluşa
are blana neagră şi face parte din rasa Schnauzer. Lucreţia, cât e ziua de
lungă, se joacă în curtea cea mare, atunci când mama sa îi dă voie. Şi aşa cum
cred că deja v-aţi dat seama, colega de joacă a Lucreţiei este căţeluşa Bella.
O mare prietenie o leagă pe Lucreţia de căţeluşă, căci Bella nu este doar jucăuşă,
ci şi foarte deşteaptă. Seara, când trebuie să sosească acasă tatăl Lucreţiei
de la muncă, Bella o anunţă dinainte cu un lătrat uşor, după care o ia la fugă
spre poartă. Atunci Lucreţia aleargă şi ea spre poartă, pentru a-şi întâmpina
tatăl. Când tatăl ei întră pe poartă, Lucreţia îi sare direct în braţe, iar
Bella ţopăie în jurul lor, fericită şi ea.
Din
când în când, tatăl Lucreţiei merge în drumeţie prin pădure, iar la întoarcere
vine încărcat cu bunătăţi culese din pădure: mure, fragi, zmeură şi chiar
ciupercuţe numai bune de mâncat. Atunci mama ei pregăteşte o salată de fructe din
zmeură şi mure, amestecate cu mult zahăr şi vanilie. Pentru Lucreţia salata de
fructe este deliciul suprem, nici măcar ciupercile fripte pe cuptor nu-i plac
mai mult. Uneori tatăl ei o ia şi pe ea în scurte plimbări prin pădurea de
lângă casă. Aşa a aflat Lucreţia că pădurea nu este doar un loc unde cresc
copaci, zmeură şi ciupercuţe, pădurea este locul unde-şi trăiesc viaţa multe
alte vieţuitoare. Tot mergând în drumeţie, tatăl ei i-a arătat odată nişte
animale frumoase, despre care a aflat că se numesc căprioare. Tare mult i-au
plăcut căprioarele. Lucreţia şi-a dorit atunci să fie şi ea o căprioară, cu
ochi mari şi blânzi, cu blăniţa scurtă, colorată în mai multe nuanţe de maro şi
roşu, cu picioare subţiri, dar foarte puternice, să aibă şi ea o familie
numeroasă aşa, ca o turmă de căprioare. (desen caprioare-pădure)
Urşi,
lupi sau mistreţi nu a întâlnit niciodată Lucreţia, dar tatăl ei i-a povestit despre
fiecare. Astfel a aflat că urşii sunt nişte animale mari de tot, că ei sunt
regii pădurilor şi a mai aflat Lucreţia că urşii sunt mari amatori de miere, de
mure şi de zmeură. S-a întrebat Lucreţia dacă ei ştiu să facă o salată de
fructe aşa bună cum face mama sa. Tot atunci a mai aflat ceva foarte interesant,
urşii dorm toată iarna în căsuţa lor ce se numeşte bârlog.
Altă
dată, într-o altă drumeţie, poteca pe care mergeau i-a dus până la un pârâu
cu apa cristalină; acolo s-au oprit puţin pentru a bea apă. Atât de rece era
apa încât Lucreţia a simţit că i-au îngheţat dinţii şi s-a gândit atunci că
poate şi dinţişorii ar trebui să aibă mănuşi. Apoi a râs singură de ideea ei
năstruşnică, pentru că dinţii nu pot avea
mănuşi. Ca să treacă peste pîrâul cu apă rece ca gheaţa Lucreţia a trebuit să
meargă pe un buştean gros pus peste pârâu, ca un mic pod. Lucreţia a fost
foarte atentă, să nu se dezechilibreze şi să cadă în apă (desen parau- Lucreţia
pe bustean). După ce au trecut cu bine de pârâu, Lucreţia şi tatăl ei au mers
pe potecă din ce în ce mai adânc în pădure. La un moment dat, Lucreţia a văzut
un animal ce părea să semene cu o pisică,
dar tatăl ei i-a spus că ceea ce ei i s-a părut a fi o pisică e de fapt un alt
animal, ce se numeşte jder. Acum Lucreţia ştie că jderii - deşi ei sunt
solitari – se obişnuiesc cu prezenţa omului. Dar cel mai mult i-au plăcut
Lucreţiei veveriţele. Veveriţele i s-au părut cele mai poznaşe vieţuitoare.
(desen veverita pe trunchi copac) Cu codiţa lor atât de stufoasă şi frumoasă,
veveriţele păreau tot timpul într-o continuă joacă; Lucreţiei i-ar fi plăcut să
aibă şi ea aşa o codiţă. Veveriţele coborau pe trunchiul copacilor până aproape
de ea, se opreau un pic şi o priveau parcă curioase, apoi se căţărau foarte
repede printre ramuri până în vârful copacilor, unde Lucreţia nu le mai putea
vedea. Lucreţia iubea pădurea şi se bucura de fiecare drumeţie pe care o făcea
împreună cu tatăl ei.
Într-o
zi însorită, Lucreţia se juca cu Bella în curtea casei cu mingea roşie cu buline
albe pe care o primise cadou de ziua ei. (desen, Lucreţia, Bella, mingea în
curtea casei) Lucreţia dădea tare cu piciorul în minge şi apoi se lua la întrecere
cu Bella, cine ajunge prima la minge. Când Bella ajungea prima, dădea şi ea cu
boticul în minge, iar mingea se rostogolea mai departe şi uite-aşa, începea un
nou concurs de alergare. Tot fugind după minge, Lucreţia şi Bella au ajuns
lângă gard şi nu mică le-a fost mirarea să vadă la caţiva paşi de gard, în pădure,
un pui de căprioară. Puiul era micuţ, subţirel şi frumuşel. Puiul de căprioară
statea şi el şi se uita uimit la Lucreţia şi la Bella. Cu siguranţă nici puiul
de căprioară nu mai văzuse un pui de om şi nici un câine. Lucreţia a fost tare
fericită să vadă din nou o căprioară şi mai ales un pui. La fel de bucuroasă
era şi Bella, ce dădea veselă din codiţă. Puiul de căprioară a privit-o direct în
ochi pe Lucreţia, apoi s-a îndepartat încet, dispărând printre copaci. Bucuroasă,
Lucreţia s-a dus repede să-i povestească mamei sale despre puiul de căprioară.
Aşa a aflat Lucreţia că aceasta e perioada din an în care caprioarele nasc pui.
A
doua zi, de dimineaţă, când a ieşit din casă, Lucreţia a auzit nişte sunete
ciudate, un fel de ţipete, ce veneau din pădure. Niciodată nu mai auzise
asemenea sunete. Ascultând mai atentă, şi-a dat seama ca aceste sunete vin
chiar din locul unde, cu o zi înainte, văzuse puiul de căprioară. Fără să stea
pe gânduri, a luat-o la fugă până la gard şi s-a căţărat pe el, pentru a vedea
mai bine. Printre copaci, nu prea departe, a zărit din nou puiul de căprioară şi
atunci a ştiut, fără ca nimeni să-i spună, că puiul de căprioară plânge. Şi tot
fără ca nimeni să-i explice, Lucreţia a înţeles că puiul de căprioară plânge după
mama sa. S-a gândit că poate puiul nu a avut ce să manânce şi nu a avut nici
apă rece de izvor să bea. A simţit că-i vine şi ei să plângă
şi, pentru că nu ştia ce să facă, s-a dus într-un suflet să-i povestească mamei
sale că lângă gardul casei lor e un pui de căprioara care plânge. Mama sa i-a
explicat că nu trebuie să fie tristă din pricina puiului de căprioară, căci
acesta poate s-a rătăcit de mama lui, dar că ţipetele lui vor fi precis auzite,
iar căprioara va veni după el. Lucreţia a fost tare bucuroasă să audă aceste
explicaţii şi a sperat că mama puiului de căprioară va veni cât mai repede să-l
ia cu ea. Lucreţia a aflat astfel că animalele nu-şi părăsesc niciodată puii.
Seara,
când a venit tatăl său de la munca, Lucreţia a fugit ca de obicei la poartă şi
i-a sărit în brate, bucuroasă. Chiar atunci a auzit din nou puiul de căprioară
plângând şi i-a povestit şi tatălui ei despre puiul de căprioară. Tatăl ei a
ascultat-o cu atenţie, a mângâiat-o pe cap, apoi i-a promis că se va gândi cum
ar putea să-l ajute.
Mare
i-a fost bucuria Lucreţiei când l-a văzut pe tatăl ei venind cu puiul de căprioară
în braţe. Puiul era flămând şi speriat. Mama Lucreţiei a adus o sticlă cu lapte
şi a început să-l hrănească. Stateau toţi patru, mama şi tatăl Lucreţiei, Lucreţia
şi cateluşa Bella în jurul puiului şi-l priveau cum suge din biberon ca un
copil mic. (desen, puiul de căprioara
hranit cu biberonul)
Pentru
ca puiul e prea mic şi neajutorat pentru a rămâne singur în pădure, tatăl Lucreţiei
a hotărât că va rămâne la ei în curte, până va creşte mai mare şi se va putea întoarce
în pădure, la turma lui. Vestea asta a bucurat-o mult pe Lucreţia, dar o grea întrebare
a început s-o frământe, şi-a adus aminte de ceea ce îi spusese mama sa, că
animalele nu-şi părăsesc niciodată puii, aşa că l-a întrebat pe tatăl ei de ce
mama căprioară nu a mai venit după puiul ei. Tatăl ei i-a explicat că există nişte
oameni răi, numiţi braconieri, care ucid animalele sălbatice şi poate că ei au
ucis căprioara, şi aşa puiul a rămas singur, fără mamă.
Tatăl
Lucreţiei a hotărât că puiul are nevoie de căldură şi de cineva care să-l îngrijească,
aşa încât a decis că puiul va sta în cuşcă cu Bella. Căţeluşa e bucuroasă de
prezenţa puiului de căprioară şi asta se vedea din felul în care îşi mişcă
codiţa. Şi uite-aşa, a devenit Bella mama adoptivă a puiului de căprioară.
Lucreţia a stat mult în acea seară
privind puiul cum doarme alături de căţeluşă. Apoi mama sa a chemat-o la
culcare, iar Lucreţia a adormit cu gândul la puiul de căprioară.
A doua zi, de dimineaţă, Lucreţia a ieşit
nerăbdătoare să vadă puiul de căprioară. Mama sa îi dăduse deja de mâncare, dar
se vedea că puiul e încă slăbit şi speriat. Lucreţia a aflat de la mama sa că
puiul de căprioară este o fetiţă ca şi ea şi ca Bella şi s-au gândit să-i pună
un nume şi i-au pus numele Luminiţa.
După câteva zile puiul de căprioară şi-a
revenit şi a început să se joace cu Bella. Acum Lucreţia e foarte fericită, are
două prietene de joacă, pe Bella şi Luminiţa. Cât e ziua de mare, Bella şi Luminiţa
fug şi sar prin curte spre bucuria Lucreţiei.
După
frumoasele şi lungile zile de vară, a venit toamna. Luminiţa a crescut văzând
cu ochii şi e deja o căprioară frumoasă şi prietenoasă, mare şi viguroasă. Într-o
zi, tatăl Lucreţiei i-a pregătit Luminiţei un adăpost mai mare, căci nu mai încăpea
în cuşca căţeluşei. Când au mutat-o pe Luminiţa în noul ei adăpost s-a petrecut
ceva foarte interesant, Bella a plecat din cuşca ei şi s-a dus să doarmă cu Luminiţa.
Tatăl Lucreţiei s-a minunat când a văzut asta şi a zis că o aşa prietenie nu
s-a mai văzut.
Iarna a venit cu frig, cu viscol şi
zăpadă mare, iar Lucreţia nu a mai putut ieşi la joacă cu prietenele sale. După
un timp, într-o bună zi, Lucreţia a văzut că zăpada de pe brazii din jurul
casei începe să se topească şi atunci mama sa i-a spus că vine primăvara. Zilele
au început să fie din ce în ce mai însorite şi calde, iar Lucreţia a putut din
nou să iasă afară la joaca cu Bella şi Luminiţa.
Căţeluşa şi căprioara sunt tot timpul
împreună, jucându-se de dimineaţa până seara. Lucreţia se uită la ele şi se minunează
ce salturi mari poate face căprioara. Când Luminiţa o ia la fuga, Bella deabia
se ţine după ea. Luminiţa e cu siguranţă cea mai frumoasă căprioară pe care a
văzut-o Lucreţia. Niciodată Lucreţia nu a fost atât de fericită, Bella şi Luminiţa
parcă ar fi surorile ei.
Într-o zi, de dimineaţă, când a ieşit
afară la joaca, Lucreţia a găsit-o pe Bella singură în curte. Lucreţia a încremenit
de uimire, dar s-a gândit că poate căprioara e la adăpostul ei şi a plecat spre
adăpostul căprioarei să o caute. Acolo însă, ce sa vezi! Nu era nimeni. Luminiţa
dispăruse. O spaimă teribilă a cuprins-o pe Lucreţia şi glonţ, a plecat să-i
spună mamei sale despre dispariţia căprioarei. Mama sa i-a explicat că Luminiţa
e deja o căprioara adultă, nu mai e un pui şi precis a sărit peste gard şi a
plecat în pădure, pentru a-şi căuta turma. Lucreţia a înţeles atunci că pădurea
este de fapt casa tuturor vieţuitoarelor, că pădurea înseamnă viaţă şi că locul
animalelor este în pădure, în libertate.
Lucreţia
e şi bucuroasă şi necăjită în acelaşi timp. E bucuroasă pentru că Luminiţa s-a întors
în pădure, unde e locul ei, dar e şi necăjită pentru că a rămas fără o prietenă
de joacă. Tare i-ar mai place ca Luminiţa să se întoarcă şi să rămână cu ea şi
cu Bella împreună pentru totdeauna.
Zilele trec, iar Lucreţia se joacă
fericită în curtea casei cu Bella. A trecut mult timp de când Luminiţa a plecat
în pădure să-şi caute turma şi aproape că Lucreţia uitase de căprioară când, într-o
zi, din pădure apare într-un salt graţios peste gardul curţii chiar ea, Luminiţa.
Ce mare bucurie. Chiar şi mama Lucreţiei a ieşit din casă să vadă căprioara.
Dar cea mai bucuroasă este Bella. Căţeluşa şi Luminiţa se joacă, se miros, stau
una în faţa celeilate bot în bot, aleargă prin toată curtea şi ţopaie ca doi
copii neastâmpăraţi. (desen, catelusă şi căprioara, bot în bot) Lucreţia se
uită la ele şi parcă nu-i vine să creadă că Luminiţa s-a întors. După ce s-a
jucat cat s-a jucat cu Bella, căprioara şi-a luat avant şi a sărit peste gardul
curţii, reîntorcându-se în pădure. Lucreţia e foarte fericita fiindcă Luminiţa
nu le-a uitat, nici pe ea, nici pe Bella. Fetiţa a înţeles atunci că prietenia
este ceva deosebit ce leagă două fiinţe pentru totdeauna.
A doua zi căprioara a venit din nou,
spre bucuria Lucreţiei. Multe zile la rând a venit Luminiţa pentru a se juca cu
Bella, până într-o bună zi când căprioara nu a mai apărut. Şi Lucreţia şi Bella
stăteau în curte şi se uitau deseori spre pădure, dornice să o revadă pe Luminiţa,
dar căprioara nu mai venea.
Într-o seară Lucreţia era afară cu
mama, cu tatăl ei şi cu Bella când, dintr-o dată, Luminiţa a apărut din nou în
curte. Mare i-a fost uimirea Lucreţiei să vadă că Luminiţa are burta tare-tare
mare. Mama sa i-a explicat că Luminiţa e însărcinată şi că peste puţin timp va
naşte un pui. Lucreţia a mângâiat căprioara şi a pupat-o pe botic fericită că
aceasta a venit să le dea de ştire că în curând va fi şi ea mămică. Apoi Luminiţa
a sărit din nou peste gard şi s-a făcut nevăzută în pădure.
Tare bucuroasă e Lucreţia fiindcă locuieşte
în mijlocul pădurii, o lume deosebită, plină de vieţuitoare minunate şi lucruri
interesante. Fără pădure toate aceste minunăţii nu ar exista, o lume întreagă
ar dispărea, de aceea Lucreţia se gândeşte deseori că oamenii ar trebui să
protejeze pădurea ca şi cum ar proteja cea mai preţioasă comoară.
Într-o
dimineaţă, tatăl Lucreţiei s-a hotărât să meargă la plimbare prin pădure şi a
luat-o şi pe ea cu el. Au mers departe prin pădure, iar Lucreţia e tare
fericită fiindcă s-a întâlnit din nou cu veveriţele poznaşe şi a putut să culeagă
chiar cu mâna ei mure şi zmeură. După un drum lung pe cărările din pădure Lucreţia
şi tatăl ei au pornit către casă. În apropierea casei, să vezi şi să nu crezi!
Lângă gardul casei este chiar Luminiţa. Dar căprioara nu
e singură. Lângă ea este un pui de căprioară, puiul ei. Lucreţia s-a gândit
atunci ca pădurea este un loc fermecat, unde minunile se întâmplă cu adevărat. (desen,
căprioara şi puiul)
