Povestea puiului de caprioara

Pentru copiii mici si mari, pentru parinti si bunici, public aici o povestire ce se numeste
"Povestea puiului de caprioara"
Aceasta povestire imi apartine si are copyright.
In consecinta, lecturarea acestei povestiri este libera, insa copierea, multiplicarea, publicarea acesteia sunt strict interzise.

POVESTEA PUIUL DE CĂPRIOARĂ

La poalele unor munţi înalţi se întinde o pădure mare, verde şi deasă. În mijlocul pădurii, într-o poieniţă, este o casă. Nu e o casă făcută din turtă dulce ca în poveşti, ci o casă adevarată, cu ferestre mari, luminoase şi acoperişul făcut din ţigle roşii. (desen munti-casă) Aici locuieşte o fetiţă pe care o cheamă Lucreţia. Casa în care locuieşte Lucreţia cu mama şi cu tatăl ei are o curte mare, ce se întinde până la marginea pădurii. Curtea este locul preferat de joacă al Lucreţiei, dar şi al căţeluşei Bella. Căţeluşa are blana neagră şi face parte din rasa Schnauzer. Lucreţia, cât e ziua de lungă, se joacă în curtea cea mare, atunci când mama sa îi dă voie. Şi aşa cum cred că deja v-aţi dat seama, colega de joacă a Lucreţiei este căţeluşa Bella. O mare prietenie o leagă pe Lucreţia de căţeluşă, căci Bella nu este doar jucăuşă, ci şi foarte deşteaptă. Seara, când trebuie să sosească acasă tatăl Lucreţiei de la muncă, Bella o anunţă dinainte cu un lătrat uşor, după care o ia la fugă spre poartă. Atunci Lucreţia aleargă şi ea spre poartă, pentru a-şi întâmpina tatăl. Când tatăl ei întră pe poartă, Lucreţia îi sare direct în braţe, iar Bella ţopăie în jurul lor, fericită şi ea.

Din când în când, tatăl Lucreţiei merge în drumeţie prin pădure, iar la întoarcere vine încărcat cu bunătăţi culese din pădure: mure, fragi, zmeură şi chiar ciupercuţe numai bune de mâncat. Atunci mama ei pregăteşte o salată de fructe din zmeură şi mure, amestecate cu mult zahăr şi vanilie. Pentru Lucreţia salata de fructe este deliciul suprem, nici măcar ciupercile fripte pe cuptor nu-i plac mai mult. Uneori tatăl ei o ia şi pe ea în scurte plimbări prin pădurea de lângă casă. Aşa a aflat Lucreţia că pădurea nu este doar un loc unde cresc copaci, zmeură şi ciupercuţe, pădurea este locul unde-şi trăiesc viaţa multe alte vieţuitoare. Tot mergând în drumeţie, tatăl ei i-a arătat odată nişte animale frumoase, despre care a aflat că se numesc căprioare. Tare mult i-au plăcut căprioarele. Lucreţia şi-a dorit atunci să fie şi ea o căprioară, cu ochi mari şi blânzi, cu blăniţa scurtă, colorată în mai multe nuanţe de maro şi roşu, cu picioare subţiri, dar foarte puternice, să aibă şi ea o familie numeroasă aşa, ca o turmă de căprioare. (desen caprioare-pădure)

Urşi, lupi sau mistreţi nu a întâlnit niciodată Lucreţia, dar tatăl ei i-a povestit despre fiecare. Astfel a aflat că urşii sunt nişte animale mari de tot, că ei sunt regii pădurilor şi a mai aflat Lucreţia că urşii sunt mari amatori de miere, de mure şi de zmeură. S-a întrebat Lucreţia dacă ei ştiu să facă o salată de fructe aşa bună cum face mama sa. Tot atunci a mai aflat ceva foarte interesant, urşii dorm toată iarna în căsuţa lor ce se numeşte bârlog.

Altă dată, într-o altă drumeţie, poteca pe care mergeau i-a dus până la un pârâu cu apa cristalină; acolo s-au oprit puţin pentru a bea apă. Atât de rece era apa încât Lucreţia a simţit că i-au îngheţat dinţii şi s-a gândit atunci că poate şi dinţişorii ar trebui să aibă mănuşi. Apoi a râs singură de ideea ei năstruşnică, pentru că dinţii nu pot avea mănuşi. Ca să treacă peste pîrâul cu apă rece ca gheaţa Lucreţia a trebuit să meargă pe un buştean gros pus peste pârâu, ca un mic pod. Lucreţia a fost foarte atentă, să nu se dezechilibreze şi să cadă în apă (desen parau- Lucreţia pe bustean). După ce au trecut cu bine de pârâu, Lucreţia şi tatăl ei au mers pe potecă din ce în ce mai adânc în pădure. La un moment dat, Lucreţia a văzut un animal ce părea să semene cu  o pisică, dar tatăl ei i-a spus că ceea ce ei i s-a părut a fi o pisică e de fapt un alt animal, ce se numeşte jder. Acum Lucreţia ştie că jderii - deşi ei sunt solitari – se obişnuiesc cu prezenţa omului. Dar cel mai mult i-au plăcut Lucreţiei veveriţele. Veveriţele i s-au părut cele mai poznaşe vieţuitoare. (desen veverita pe trunchi copac) Cu codiţa lor atât de stufoasă şi frumoasă, veveriţele păreau tot timpul într-o continuă joacă; Lucreţiei i-ar fi plăcut să aibă şi ea aşa o codiţă. Veveriţele coborau pe trunchiul copacilor până aproape de ea, se opreau un pic şi o priveau parcă curioase, apoi se căţărau foarte repede printre ramuri până în vârful copacilor, unde Lucreţia nu le mai putea vedea. Lucreţia iubea pădurea şi se bucura de fiecare drumeţie pe care o făcea împreună cu tatăl ei.

Într-o zi însorită, Lucreţia se juca cu Bella în curtea casei cu mingea roşie cu buline albe pe care o primise cadou de ziua ei. (desen, Lucreţia, Bella, mingea în curtea casei) Lucreţia dădea tare cu piciorul în minge şi apoi se lua la întrecere cu Bella, cine ajunge prima la minge. Când Bella ajungea prima, dădea şi ea cu boticul în minge, iar mingea se rostogolea mai departe şi uite-aşa, începea un nou concurs de alergare. Tot fugind după minge, Lucreţia şi Bella au ajuns lângă gard şi nu mică le-a fost mirarea să vadă la caţiva paşi de gard, în pădure, un pui de căprioară. Puiul era micuţ, subţirel şi frumuşel. Puiul de căprioară statea şi el şi se uita uimit la Lucreţia şi la Bella. Cu siguranţă nici puiul de căprioară nu mai văzuse un pui de om şi nici un câine. Lucreţia a fost tare fericită să vadă din nou o căprioară şi mai ales un pui. La fel de bucuroasă era şi Bella, ce dădea veselă din codiţă. Puiul de căprioară a privit-o direct în ochi pe Lucreţia, apoi s-a îndepartat încet, dispărând printre copaci. Bucuroasă, Lucreţia s-a dus repede să-i povestească mamei sale despre puiul de căprioară. Aşa a aflat Lucreţia că aceasta e perioada din an în care caprioarele nasc pui.

A doua zi, de dimineaţă, când a ieşit din casă, Lucreţia a auzit nişte sunete ciudate, un fel de ţipete, ce veneau din pădure. Niciodată nu mai auzise asemenea sunete. Ascultând mai atentă, şi-a dat seama ca aceste sunete vin chiar din locul unde, cu o zi înainte, văzuse puiul de căprioară. Fără să stea pe gânduri, a luat-o la fugă până la gard şi s-a căţărat pe el, pentru a vedea mai bine. Printre copaci, nu prea departe, a zărit din nou puiul de căprioară şi atunci a ştiut, fără ca nimeni să-i spună, că puiul de căprioară plânge. Şi tot fără ca nimeni să-i explice, Lucreţia a înţeles că puiul de căprioară plânge după mama sa. S-a gândit că poate puiul nu a avut ce să manânce şi nu a avut nici apă rece de izvor să bea. A simţit că-i vine şi ei să plângă şi, pentru că nu ştia ce să facă, s-a dus într-un suflet să-i povestească mamei sale că lângă gardul casei lor e un pui de căprioara care plânge. Mama sa i-a explicat că nu trebuie să fie tristă din pricina puiului de căprioară, căci acesta poate s-a rătăcit de mama lui, dar că ţipetele lui vor fi precis auzite, iar căprioara va veni după el. Lucreţia a fost tare bucuroasă să audă aceste explicaţii şi a sperat că mama puiului de căprioară va veni cât mai repede să-l ia cu ea. Lucreţia a aflat astfel că animalele nu-şi părăsesc niciodată puii.

Seara, când a venit tatăl său de la munca, Lucreţia a fugit ca de obicei la poartă şi i-a sărit în brate, bucuroasă. Chiar atunci a auzit din nou puiul de căprioară plângând şi i-a povestit şi tatălui ei despre puiul de căprioară. Tatăl ei a ascultat-o cu atenţie, a mângâiat-o pe cap, apoi i-a promis că se va gândi cum ar putea să-l ajute. 

Mare i-a fost bucuria Lucreţiei când l-a văzut pe tatăl ei venind cu puiul de căprioară în braţe. Puiul era flămând şi speriat. Mama Lucreţiei a adus o sticlă cu lapte şi a început să-l hrănească. Stateau toţi patru, mama şi tatăl Lucreţiei, Lucreţia şi cateluşa Bella în jurul puiului şi-l priveau cum suge din biberon ca un copil mic.  (desen, puiul de căprioara hranit cu biberonul)

Pentru ca puiul e prea mic şi neajutorat pentru a rămâne singur în pădure, tatăl Lucreţiei a hotărât că va rămâne la ei în curte, până va creşte mai mare şi se va putea întoarce în pădure, la turma lui. Vestea asta a bucurat-o mult pe Lucreţia, dar o grea întrebare a început s-o frământe, şi-a adus aminte de ceea ce îi spusese mama sa, că animalele nu-şi părăsesc niciodată puii, aşa că l-a întrebat pe tatăl ei de ce mama căprioară nu a mai venit după puiul ei. Tatăl ei i-a explicat că există nişte oameni răi, numiţi braconieri, care ucid animalele sălbatice şi poate că ei au ucis căprioara, şi aşa puiul a rămas singur, fără mamă.

Tatăl Lucreţiei a hotărât că puiul are nevoie de căldură şi de cineva care să-l îngrijească, aşa încât a decis că puiul va sta în cuşcă cu Bella. Căţeluşa e bucuroasă de prezenţa puiului de căprioară şi asta se vedea din felul în care îşi mişcă codiţa. Şi uite-aşa, a devenit Bella mama adoptivă a puiului de căprioară.

          Lucreţia a stat mult în acea seară privind puiul cum doarme alături de căţeluşă. Apoi mama sa a chemat-o la culcare, iar Lucreţia a adormit cu gândul la puiul de căprioară.

          A doua zi, de dimineaţă, Lucreţia a ieşit nerăbdătoare să vadă puiul de căprioară. Mama sa îi dăduse deja de mâncare, dar se vedea că puiul e încă slăbit şi speriat. Lucreţia a aflat de la mama sa că puiul de căprioară este o fetiţă ca şi ea şi ca Bella şi s-au gândit să-i pună un nume şi i-au pus numele Luminiţa.

          După câteva zile puiul de căprioară şi-a revenit şi a început să se joace cu Bella. Acum Lucreţia e foarte fericită, are două prietene de joacă, pe Bella şi Luminiţa. Cât e ziua de mare, Bella şi Luminiţa fug şi sar prin curte spre bucuria Lucreţiei.

După frumoasele şi lungile zile de vară, a venit toamna. Luminiţa a crescut văzând cu ochii şi e deja o căprioară frumoasă şi prietenoasă, mare şi viguroasă. Într-o zi, tatăl Lucreţiei i-a pregătit Luminiţei un adăpost mai mare, căci nu mai încăpea în cuşca căţeluşei. Când au mutat-o pe Luminiţa în noul ei adăpost s-a petrecut ceva foarte interesant, Bella a plecat din cuşca ei şi s-a dus să doarmă cu Luminiţa. Tatăl Lucreţiei s-a minunat când a văzut asta şi a zis că o aşa prietenie nu s-a mai văzut.

          Iarna a venit cu frig, cu viscol şi zăpadă mare, iar Lucreţia nu a mai putut ieşi la joacă cu prietenele sale. După un timp, într-o bună zi, Lucreţia a văzut că zăpada de pe brazii din jurul casei începe să se topească şi atunci mama sa i-a spus că vine primăvara. Zilele au început să fie din ce în ce mai însorite şi calde, iar Lucreţia a putut din nou să iasă afară la joaca cu Bella şi Luminiţa.

          Căţeluşa şi căprioara sunt tot timpul împreună, jucându-se de dimineaţa până seara. Lucreţia se uită la ele şi se minunează ce salturi mari poate face căprioara. Când Luminiţa o ia la fuga, Bella deabia se ţine după ea. Luminiţa e cu siguranţă cea mai frumoasă căprioară pe care a văzut-o Lucreţia. Niciodată Lucreţia nu a fost atât de fericită, Bella şi Luminiţa parcă ar fi surorile ei.

          Într-o zi, de dimineaţă, când a ieşit afară la joaca, Lucreţia a găsit-o pe Bella singură în curte. Lucreţia a încremenit de uimire, dar s-a gândit că poate căprioara e la adăpostul ei şi a plecat spre adăpostul căprioarei să o caute. Acolo însă, ce sa vezi! Nu era nimeni. Luminiţa dispăruse. O spaimă teribilă a cuprins-o pe Lucreţia şi glonţ, a plecat să-i spună mamei sale despre dispariţia căprioarei. Mama sa i-a explicat că Luminiţa e deja o căprioara adultă, nu mai e un pui şi precis a sărit peste gard şi a plecat în pădure, pentru a-şi căuta turma. Lucreţia a înţeles atunci că pădurea este de fapt casa tuturor vieţuitoarelor, că pădurea înseamnă viaţă şi că locul animalelor este în pădure, în libertate.

Lucreţia e şi bucuroasă şi necăjită în acelaşi timp. E bucuroasă pentru că Luminiţa s-a întors în pădure, unde e locul ei, dar e şi necăjită pentru că a rămas fără o prietenă de joacă. Tare i-ar mai place ca Luminiţa să se întoarcă şi să rămână cu ea şi cu Bella împreună pentru totdeauna.

          Zilele trec, iar Lucreţia se joacă fericită în curtea casei cu Bella. A trecut mult timp de când Luminiţa a plecat în pădure să-şi caute turma şi aproape că Lucreţia uitase de căprioară când, într-o zi, din pădure apare într-un salt graţios peste gardul curţii chiar ea, Luminiţa. Ce mare bucurie. Chiar şi mama Lucreţiei a ieşit din casă să vadă căprioara. Dar cea mai bucuroasă este Bella. Căţeluşa şi Luminiţa se joacă, se miros, stau una în faţa celeilate bot în bot, aleargă prin toată curtea şi ţopaie ca doi copii neastâmpăraţi. (desen, catelusă şi căprioara, bot în bot) Lucreţia se uită la ele şi parcă nu-i vine să creadă că Luminiţa s-a întors. După ce s-a jucat cat s-a jucat cu Bella, căprioara şi-a luat avant şi a sărit peste gardul curţii, reîntorcându-se în pădure. Lucreţia e foarte fericita fiindcă Luminiţa nu le-a uitat, nici pe ea, nici pe Bella. Fetiţa a înţeles atunci că prietenia este ceva deosebit ce leagă două fiinţe pentru totdeauna.

          A doua zi căprioara a venit din nou, spre bucuria Lucreţiei. Multe zile la rând a venit Luminiţa pentru a se juca cu Bella, până într-o bună zi când căprioara nu a mai apărut. Şi Lucreţia şi Bella stăteau în curte şi se uitau deseori spre pădure, dornice să o revadă pe Luminiţa, dar căprioara nu mai venea.

          Într-o seară Lucreţia era afară cu mama, cu tatăl ei şi cu Bella când, dintr-o dată, Luminiţa a apărut din nou în curte. Mare i-a fost uimirea Lucreţiei să vadă că Luminiţa are burta tare-tare mare. Mama sa i-a explicat că Luminiţa e însărcinată şi că peste puţin timp va naşte un pui. Lucreţia a mângâiat căprioara şi a pupat-o pe botic fericită că aceasta a venit să le dea de ştire că în curând va fi şi ea mămică. Apoi Luminiţa a sărit din nou peste gard şi s-a făcut nevăzută în pădure.

          Tare bucuroasă e Lucreţia fiindcă locuieşte în mijlocul pădurii, o lume deosebită, plină de vieţuitoare minunate şi lucruri interesante. Fără pădure toate aceste minunăţii nu ar exista, o lume întreagă ar dispărea, de aceea Lucreţia se gândeşte deseori că oamenii ar trebui să protejeze pădurea ca şi cum ar proteja cea mai preţioasă comoară.

         

Într-o dimineaţă, tatăl Lucreţiei s-a hotărât să meargă la plimbare prin pădure şi a luat-o şi pe ea cu el. Au mers departe prin pădure, iar Lucreţia e tare fericită fiindcă s-a întâlnit din nou cu veveriţele poznaşe şi a putut să culeagă chiar cu mâna ei mure şi zmeură. După un drum lung pe cărările din pădure Lucreţia şi tatăl ei au pornit către casă. În apropierea casei, să vezi şi să nu crezi! Lângă gardul casei este chiar Luminiţa. Dar căprioara nu e singură. Lângă ea este un pui de căprioară, puiul ei. Lucreţia s-a gândit atunci ca pădurea este un loc fermecat, unde minunile se întâmplă cu adevărat. (desen, căprioara şi puiul)