Omul este un animal foarte crud şi, în acelaşi timp, sinucigaş.
Dar ar fi mult prea incompletă caracterizarea speciei
umane dacă am rămâne doar la aceste atribute. Omul are o şi curiozitate de-a
dreptul bolnăvicioasă, dar şi o ambiţie nemăsurată.
De la viaţa tribală sub soarele arzător al Africii, omul
a ajuns să trăiască aproape de Polul Nord, la temperaturi sub limita îngheţului.
Omul a mers mereu mai departe, tot mai departe, iar cand nu a mai avut unde merge
pe orizontală, în lungul şi latul Pământului, a început să urce, munte după munte.
Dacă specia noastră a mers tot mai departe, risipindu-se
în toate colţurile Pământului, acest fapt nu s-a petrecut din spirit de
aventură, ci din nevoia de supravieţuire, din nevcoia de a găsi un loc de viaţă
cât mai bun. Urcatul munţilor reprezintă însă doar spiritul de aventură,
transformat în sport. Iar acest sport a devenit din ce în ce mai popular şi
poate de aceea alpinismul pare un sport uşor, accesibil oricui. Este adevărat
că tehnologia a progresat, că şi cunoştinţele noastre despre activitatea umană
în relaţie cu muntele au devenit mai ample, dar muntele rămâne munte, iar omul
este tributar propiei sale capacităţi, fizice, intelectale, şi morale. De prea
multe ori oamenii işi supraevaluează propria capacitate şi nu doar în sport. Această
evaluare falsă a propriilor capacităţi determină totdeauna rezultate pe măsură,
iar în cazul sportului, poate avea ca urmare chiar moartea.
Everestul – fiind cel mai înalt munte al planetei – devine
un obiectiv al ambiţiei multor oameni. Unii dintre aceşti se joacă cu moartea,
de-a dreptul. Câteodată căştigă omul, câteodată, nu. Când spun că unii oameni
se joacă cu moartea, am descris o realitate, căci a te ambiţiona să urci fără
oxigen Everestul este o loterie, o „ruletă rusească”. Nu ai nicio certitudine că
vei supravieţui. Da, e adevărat, unii au supravieţuit, dar asta nu e o lege, e
mai degrabă o întâmplare.
Acum, pe creasta Everestului sunt peste 200 de cadavre.
Alpinişti ce au crezut că se vor întoarce triumfători. De ce triumfători?
Pentru că „au cucerit Everestul”. O prostie mai mare nici că se putea. Toţi
marii aplinişti, cei ce au murit de bătrâneţe, au spus că omul nu cucereşte
niciodată un munte, cel mult, se întrece cu sine însuşi.
Am vazut de-a lungul timpului mai multe filme despre
Everst şi despre încercările de a ajunge în vârf. Ştiam că mulţi au murit
încercând, dar niciodată nu am crezut că poteca ce duce către vârf e mărginită
de zeci de cadavre. Cadavrele celor ce nu au reuşit.
Unele dintre aceste cadavre sunt neidentificate, altele
se cunosc şi se cunoaşte şi povestea lor.
Dorinţa de a transforma aventura în sport, poate fi
mortală, chiar şi pentru cei mai buni dintre cei buni.
Babu Chiri Sherpa (https://en.wikipedia.org/wiki/Babu_Chiri_Sherpa)
un extraordinar alpinist, recordmen al urcărilor pe Everest a murit acolo în 2001.
Unul dintre cele mai cunoscute cadavre ce zac chiar în
apropierea vârfului este cadavrul cu bocanci verzi („The Green Boots”). Este
chiar în potecă, iar alpiniştii pentru a ajunge la vârf trebuie să treacă peste
picioarele lui. Deşi neindentificat, se admite că ar fi fost un indian, Tsewang
Paljor, mort în 1996.
O poveste cu final tragic au avut şi soţii Arsentiev,
Francys şi Serghei. Cei doi au urcat împreună pe Everest, dar la un moment dat,
datorită condiţiilor, s-au despărţit.
În Mai 1998 Francys a fost prima femeie din USA ce a ajuns
pe Everst fără oxigen suplimentar. La coborârea de pe vârf s-a petrecut
tragedia. Doi aplinişti uzbeci au întâlnit-o în timp ce coborau, i-au dat
oxigenul lor şi au încercat să o coboare, dar la scurt timp epuizaţi au fost
nevoiţi să o abandoneze. Soţule ei, Serghei, a ajuns la bază şi
văzând că soţia lui nu e acolo, a urcat înapoi pentru a o salva (uzbecii ce au
ajutat-o pe Francys l-au întâlnit în timp ce el urca). Din nefericire a murit
în încercarea de a coborî la ea. Corpul lui a fost găsit un an mai târziu.
Doi
aplinişti Ian Woodall şi Cathy O’Dowd ce urcau spre vârf au auzit-o strigând şi
şi-au întrerupt ascensiunea, încercând să o ajute. Şi-au riscat viaţa coborând
până la ea, i-au dat oxigen, dar era prea târziu pentru ca Francys să mai poată
merge, au lăsat-o acolo şi s-au reîntors la bază pentru a raporta situaţia şi a
cere ajutor.
Ian Woodall şi Cathy O’Dowd au rămas marcaţi de
întâmplare, au povestit că atunci când au părăsit-o pe Francys, aceasta a
strigat după ei ”Vă rog, nu mă părăsiţi”. Opt ani mai târziu (2007) au urcat
special pe Everest pentru un ritual de înmormântare pentru Francys, au acoperit-o
cu steagul USA, au pus un bileţel din partea copilului ei şi o jucărie de pluş.
Cu acea ocazie au şi coborât cadavrul mai jos, pentru a nu putea fi vazut din
potecă.
Cathy O’Dowd este prima femeie din lume ce
a urcat Everestul atât pe ruta sudica, cât şi pe cea nordică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu