O istorie sincera - note de lectura 2

"O istorie sincera a poporului român", de F. Constantiniu, 2011

Falsificarea istoriei – dogma istoriografiei române

“Istoricul, dacă vrea să fie de folos poporului său, trebuie să-i ofere o imagine exactă a trecutului: de cele bune să se mândrească, de cele rele să se ferească” (p. 18)

Citind toate cele patru prefaţe ale acestei lucrări, rămân cu sentimentul de izolare pe care îl trăiesc istoricii (în cazul de faţă) ce se încumetă să scrie adevărul (atât cât se cunoaşte) despre poporul român şi istoria acestor locuri. Şi L. Boia emană tot un fel se sentiment de însingurare.

Eu nu aduc prin această poziţie o critică istoricilor şi oamenilor de cultură ce au dorit – din diverse raţiuni – o înfrumuseţare a istoriei, căci acest fenomen este cunoscut şi la alte popoare. Însă doresc să subliniez că de la unele necesităţi cu caracter istoric din perioada Şcolii Ardelene, când se cerea crearea unei identităţi naţionale (până atunci noi habar nu aveam că suntem români), şi până la folosirea Istoriei pentru a crea un fel de psihoză naţionalistă, a unui mit al unui popor antic foarte evoluat, efectele acestui proces sunt foarte diferite. Dacă în primul caz, necesitatea creării Statului Român a putut constitui o motivaţie scuzabilă, încercarea comuniştilor şi a urmaşilor lor de a prezenta doar o parte a istoriei şi doar în modul favorabil unor interese politico- propagandistice constituie deja un atentat la integritatea noastră ca naţiune.

În acest context vocea lui F. Constantiniu, deşi face o notă discordantă cu a fasificatorilor de istorie, este o voce ce trebuie să fie auzită şi înţeleasă. În prefaţa la ediţia a 3-a (p.15), autorul scrie: „Comunitatea istoriografică este profund divizată din alte raţiuni decât cel pur ştiinţific. Imixtiunile şi constrângerile politice se fac din nou simţite”.

Faptul că F. Constantiniu (p. 19) a simţit nevoia să facă referire la formula lui E. Cioran, „România  - spaţiul ratării”, mă duce la concluzia că autorul subscrie acestei definiţii, mai mult, găseşte ca o cauză a acestei situaţii incapacitatea noastră de a ne asuma propria identitate şi a ne lua cu adevărat destinul în mâini. E foarte greu să-ţi asumi ca popor o anumită identitate dacă nu e triumfalistă, identitate care în loc să te lase să zaci în neputinţa istoriei, în beatitudinea unor mititei şi a unei beri răsuflate, te trimite la muncă, îţi impune obiective şi termene de realizare.

Noi suntem ceea ce am fost şi vom fi ceea ce suntem

„În atâtea cazuri, păcatele se azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse, iar istoricii – de teamă că li se va reproşa lipsa de patriotism – au preferat să tacă”.

Aşa cum am scris şi în legătură cu Sarmizegetusa Grădiştea de Munte pe blogul acesta (http://mihael-duca.blogspot.ro/2014/05/sarmizegetusa-gradistea-de-munte-o.html), 
nu e vorba doar de o „autocenzură” a unor istorici, unii dintre ei şi-au vândut deontologia pe foloase concrete şi importante. Dacă nu ne asumăm propria istorie, e greu să ne asumăm orice altceva. 

Conştiinţa populară şi conştiinţa naţională

E greu de spus dacă locuitorii acestui spaţiu au avut vreodată o conştiinţă a lor, fiindcă în afară de o aderare la creştinism (la ortodoxie) nu sunt dovezi că ar fost alte idealuri, valori care să fi produs o unitate de orice fel. Conştiinţa naţională apare pe fondul luptei Şcolii Ardelene de a ne asuma originea latină şi, bineînţeles, triumfalismul imperiului roman, „noi suntem urmaşii Romei”.

Toţi istoricii au căutat să explice evoluţia noastră istorică în raport de aria geografică în care noi trăim, propunând o abordare „geopolitcă” a istoriei. Este evident că pământul pe care trăieşti îţi influenţează viaţa, în bine sau în rău. În condiţii favorabile unele popoare produc adevărate civilizaţii, în condiţii nefavorabile alte popare reuşesc doar să supravieţuiască (spre exemplu, eschimoşii). Plecând de la această realitate, condiţionalitatea mediului asupra evoluţiei popoarelor, istoricii români, iar în acest caz şi F. Constantiniu, consideră că poziţionarea noastră pe harta lumii a fost neprielnică, „am fost, rând pe rând, atacaţi, prădaţi, dominaţi, exploataţi, ocupaţi” (p. 29). Prin urmare, putem să ne plâgem de milă, suntem aşa prăpădiţi din cauza altora, ce ne-au exploatat... Totuşi, nu suntem eschimoşi. Întrebarea este: „Cum se împacă, cum se armonizează această automilă cu sentimentul triumfalist dat de clamarea unei ascendenţe romane (şi, mai apoi, dace)?”. Această ruptură de tip sentimental explică eşecul nostru ca naţiune în perioada modernă, mai precis ultimele două secole, şi mai precis, chiar de la unirea sub domnia lui Cuza (1859).

Cădem mereu în capcana automilei, evitând mereu căutarea adevăratelor probleme naţionale şi găsirea adevăratelor rezolvări. Noi, românii, fugim de noi înşine. Oricât de favorabil sau nefavorabil ar fi spaţiul geografic în care am evoluat şi în care trăim „Nimic nu poate înlocui însă – aceasta e lecţia istoriei – munca proprie. Şi de ea se pare că fugim” (p. 30). Prin urmare, ceea ce lipseşte conştiinţei noastre naţionale este munca, valoarea dată de lucrul bine făcut. Acest lucru este valabil şi acum, când deja recunoaştem (cu jumătate de gură) că suntem ţara în care „lasă că merge şi aşa” e brand naţional. Întrebare: „Ce reflectă această zicală?” Eu cred că exprimă mediocritatea noastră, din toate punctele de vedere. 

Avem oare o conştiinţă naţională?