O istorie sincera - note de lectura 3

Primele populaţii, dacii, romanii în spaţiul carpatic şi împrejurimi

Câteva repere temporale:

- paleolitic (aprox. între 1.000.000 – 10.000 î.h) – oamenii trăiau în cete, structură matrilineală (ceea ce nu înseamnă că femeile conduceau, cum cred unii);

- neolitic (aprox. 7000 – 3700 î.h.) – perioada pietrei şlefuite/lustruite, oamenii se organizează în ginţi şi triburi (mai multe ginţi alcătuiesc un trib), cu linie patrilineală.

Caracteristica cea mai importantă a neoliticului este apariţia ceramicii (prin urmare nu putem vorbi de ceramică în paleolitic). Interesant este că o cultură ce a existat în această zonă, respectiv Criş – Starcevo (mileniile VI-V î.h.) este de origine greacă. Prin urmare în jurul anului 7000 î.h. existau populaţii cu influenţe – sau originare chiar – din zona Greciei (dar nu greci, ce apar mai târziu).

- eneolitic – apariţia aramei.

- epoca bronzului (aprox. 3500 – 1100 î.h.) – apariţia bronzului. Caracteristică acestei zone este Cultura Cucuteni.

Această delimitare temporală este importantă pentru a înţelege ce populaţii au trăit în această arie geografică şi cum s-au succedat ele.

Până la sfârşitul mileniul III î.h. putem vorbi de populaţii „autohtone” (termen relativ, desigur, căci şi acestea au migrat de undeva).

La graniţa dintre mileniul III şi II (în jurul anului 2000) pătrund în această zonă populaţiile indo-europene (aceasta ar fi prima mare migraţie cunoscută). Populaţiile indo-europene (care sunt acelea?) se amestecă cu populaţia autohtonă şi îşi impun limba. Acest fapt, impunerea limbii arată de cele mai multe ori în istorie că populaţiile mai mari, mai dezvoltate (poate) îşi impun limba şi că în majoritatea cazurilor aceste populaţii sunt cele cuceritoare.

Specific epocii bronzului sunt două procese:

1. din acest amestec al indo-europenilor cu băştinaşii europeni se constituie trei grupuri mari etnice în S-E Europei: grecii, tracii şi ilirii.

2. În scopul jefuirii cu spor a vecinilor începe organizarea militară a triburilor.

Despre traci

F. Constantiniu spune despre traci: „În aria carpato-danubiano-balcanică s-a constituit marele bloc tracic a cărui ramură nordică au constituit-o geto-dacii, două denumiri ale aceluiaşi popor” (p. 32). Din nefericire acest tip de prezentare nu doar că face parte din corul triumfalist al dacopaţilor, dar nu corespunde adevărului istoric. Cercetătorii străini fac o diferenţă clară între geţi şi daci, mai mult, au şi mai multe teorii despre triburile trace, ce nu corespund cu viziunile noastre înflăcărate.

Prima menţiune despre geţi aparţine lui Herodot (cel puţin până la acest moment), când descrie lupta lui Darius I cu sciţii (513 î.h.).

În urma unor bătălii din prima decadă a sec. VI triburile trace au fost învinse de Darius I şi zona balcanilor a fost transformată în provincie persană, tracii fiind obligaţi să participe la războiul înpotriva sciţilor (tracii reprezentau o mulţime de triburi despre care se ştie însă destul de puţin (sunt autori ce consideră că ar fi fost peste 20 de triburi).

Problema istorică este legată de traducerea exactă a lui Herodot, dacă acesta a scris „tracii sud-dunăreni” ca fiind geţii, e clar că dacii şi geţii nu pot fi aceiaşi. Un alt aspect ce mi se pare mie important este existenţa sciţilor ca mare putere în această zonă, populaţie ce nu poate fi omisă când discutăm de dominaţiile teritoriale. Observăm că Darius I a pornit o incursiune împotriva acestora, nu împotriva tracilor, ceea ce arată importanţa sciţilor în această zonă. Tot Herodot face o remarcă cu privire la traci, sau numai la geţi (e iarăşi o problemă de traducere), „duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură”. E posibil ca tracii să nu fie un popor prea evoluat. Privind acum descrierea lui Herodot, parcă văd naţiunea română azi, da, se poate spune, noi suntem urmaşii tracilor.

O altă realitate ce nu poate fi omisă, până la data de 513 î.h. noi nu cunoaştem nimic despre populaţiile din aria danubiană.

O altă idee ce eu o consider ca fiind dacopată (e posibil ca eu să mă înşel, dar e doar o posibilitate, nu o probabilitate) este cea care consideră că grecii stabiliţi pe malul vestic al Mării Negre (pe care ei o numeau „Marea Ospitalieră”), respectiv Dobrogea, au intrat în contact cu „daco-geţii” şi prin urmare au existat o serie de influenţe. F. Constantiniu (p. 34) admite că grecii aveau relaţii cu vecinii lor: „Regatul tracilor odrizi, Regatul macedonean”. Dacă Regatul odrisilor a luat fiinţă pe la mijlocul sec. V î.h., dacă acesta se întindea din Turcia până la Dunăre şi Marea Neagră, trebuie să ne întrebăm dacă geţii erau supuşi acestui regat sau făceau parte din el (fiind tot traci). Acest regat este considerat primul regat trac, realizat prin unirea mai multor triburi trace (primul rege a fost Teres) după înfrângera perşilor de către greci (Maraton, 490 î.h.). Ceea ce este evident, referirile istorice se opresc la populaţiile aflate la sud de Dunăre.

Pentru secolele VI şi V î.h. nu cunoaştem nimic despre populaţiile de la nord de Dunăre. Mi se pare hazardat să afirmăm că acolo erau tot geţi (sau daci).

La nord de Dunăre sunt menţionaţi (de către Herodot) sciţii (Scyth, Saka, Sakae, Sacae, Sai, Iskuzai) ca ocupând zona Moldovei, Ucrainei şi Crimeea.

Prima menţiune despre populaţia de la nord de Dunăre este din 335 î.h., cu ocazia incursiuni lui Alexandru Macedon. Deşi F. Constantiniu vorbeşte despre geţi (p. 34), nu este clar dacă sursa sa, Lucius Flavius Arrianus (consul roman), îi menţionează explicit cu numele de geţi, atat timp cât populaţiei de la nord de Dunăre romanii i-au spus „daci”. E o întrebare ce ar avea un răspuns simplu prin cercetarea acestei opere (The Anabasis of Alexander).

Alte referiri la populaţiile din zona danubiană aparţin lui Diodor din Sicilia şi Strabon, aşa cum precizează F. Constantiniu (p. 35) cu ocazia campaniei lui Lisimah împotriva lui Dromichaites din anii 293 – 292 î.h., „Dromichaites era conducătorul unei uniuni de triburi gete din Muntenia, reşedinţa sa aflându-se în oraşul Helis, imposibil deocamdată de localizat”. 

Există surse ce vorbesc despre faptul că în urma înfrângerii Regatului odrisilor de către Filip al II-lea al Macedoniei (352 – 340 î.h.) geţii au ocupat ambele maluri ale Dunării de Jos (acest segment corespunde în mare parte cursului ce separă Dobrogea de Muntenia). Ca urmarea a unei asemenea situaţii, este evident că putem vorbi de existenţa geţilor la nord de Dunăre, însă doar începând cu mijlocul sec. IV î.h. Din această perspectivă este plauzibil ca Alexandru Macedon în expediţia sa de o zi la nord de Dunăre (335 î.h) să se fi luptat cu tribul geţilor, sau o parte a acestuia. La fel, este posibil ca acesta să fi luptat cu un alt trib.

Recunosc că fac nişte speculaţii, datorită unor informaţii incerte şi incomplete.

Eu cel puţin, nu cunosc vreun document aparţinând tracilor sau geţilor, ceea ce se cunoaşte despre ei fiind indirect, din relatările unor istorici, multe relatări fiind scrise la secole distanţă de evenimentele relatate şi traduse... de către cine şi având ce tip de surse? Şi ce fel de interese?

Burebista şi dacii

Pentru noi istoria dacilor începe cu Burebista. F. Constantiniu îl consideră pe Burebista un mare cuceritor, ce avea capitala la Sarmizegetusa Gradiştea Muncelului (p. 37). Eu recunosc că nu ştiu ce dovezi are autorul pentru această ultimă informaţie, atât timp cât noi nu ştim nici măcar cum se numea cetatea de la Grădiştea de Munte. Numele de Sarmizegetusa i-a fost dat de C. Daicoviciu. Există vreo dovadă că Burebista a avut capitala în cetatea de la Grădiştea de Munte? Avem certitudinea că această cetate a existat pe vremea lui Burebista?

Există certidudinea însă că Burebista a avut sub stăpânire o suprafaţă enormă, din zona Slovaciei până la sud de Dunăre.

Burebista moare asasinat, iar imensa sa stăpânire se împarte între ceilalţi conducători/comandanţi sau şefi de triburi. Dar trebuie să observăm că Burebista şi epoca sa, anii 82 – 44 î.h. (după unii 35), ne duc de fapt în secolul I î.h, deci într-o epocă destul de recentă.  Între 292 î.h (când este menţionat Dromichaites la nord de Dunăre) şi 82 î.h. când avem date despre Burebista, e o lungă perioadă de timp fără informaţii.

După dispariţia lui Burebista se cunosc câţiva dintre conducătorii unor triburi de la nord de Dunăre, în unele cazuri fiind greu de identificat zonele în care activau. Ceea ce se ştie cu siguranţă este că aceştia apar menţionaţi de romani în primul rând datorită faptului că îi atacau frecvent.

Eu mi-aş dori un răspuns la întrebarea, avem vreo certitudine că Burebista şi tribul din care făcea parte era de origine getă? De unde ştim ce populaţie trăia în zona Transilvaniei, a Banatului sau mai la nord, în Crişana? Ce ne facem dacă vom descoperi că Burebista nu era get? Poate era sarmat, part etc. 

În mod raţional, nu ar trebui să se întâmple nimic. Este foarte puţin important dacă Burebista era sau nu de neam get. E adevărat, pentru dacopaţi ar fi „o victore”, ar mai lungi istoria dacilor (dacă acceptăm că geţii şi dacii sunt unii şi aceiaşi) cu vreo patru secole, până la anul 513 î.h. (campania lui Darius împotriva sciţilor, chiar cu câteva decenii mai înainte).

În realitate noi nu dipunem (acum, cel puţin) de dovezi ale existenţei unor triburi gete la nord de Dunăre până la mijlocul sec. IV î.h. Este adevărat că între acest moment şi sec. I, când a trăit Burebista e posibil ca tribul/triburile gete să se fi extins în nord, în zona Transilvaniei şi prin alte părţi, dar aceasta e doar o ipoteză. Este mult mai raţional să-l numim pe Burebista dac, dacă aşa i-au spus romanii şi să nu ne mai încrâncenăm pe o origine sud-dunăreană, getică, tracă etc. Cu ce ar fi mai prejos o origine germanică faţă de una tracă? E bine să nu uităm că nici măcar nu ştim cum îşi ziceau aceste triburi, numele de daci fiind cel dat de către romani tuturor locuitorilor de la nord de Dunăre. Cum îşi ziceau cei din tribul lui Burebista?

Ceea ce este de fapt important este că aceste populaţii de la nord de Dunăre au fost colonizate – şi astfel civilizate -  de către romani, vorbind limba imperiului, de unde apoi a apărut termenul de vlahi sau valahi. Pentru istoriografia noastră, acest termen mi se pare esenţial. 

Urmează o dicuţie despre Decebal şi retragerea romană la sud de Dunăre. A rămas pustiu sau nu spaţiul fostei provincii Dacia? 

O istorie sincera - note de lectura 2

"O istorie sincera a poporului român", de F. Constantiniu, 2011

Falsificarea istoriei – dogma istoriografiei române

“Istoricul, dacă vrea să fie de folos poporului său, trebuie să-i ofere o imagine exactă a trecutului: de cele bune să se mândrească, de cele rele să se ferească” (p. 18)

Citind toate cele patru prefaţe ale acestei lucrări, rămân cu sentimentul de izolare pe care îl trăiesc istoricii (în cazul de faţă) ce se încumetă să scrie adevărul (atât cât se cunoaşte) despre poporul român şi istoria acestor locuri. Şi L. Boia emană tot un fel se sentiment de însingurare.

Eu nu aduc prin această poziţie o critică istoricilor şi oamenilor de cultură ce au dorit – din diverse raţiuni – o înfrumuseţare a istoriei, căci acest fenomen este cunoscut şi la alte popoare. Însă doresc să subliniez că de la unele necesităţi cu caracter istoric din perioada Şcolii Ardelene, când se cerea crearea unei identităţi naţionale (până atunci noi habar nu aveam că suntem români), şi până la folosirea Istoriei pentru a crea un fel de psihoză naţionalistă, a unui mit al unui popor antic foarte evoluat, efectele acestui proces sunt foarte diferite. Dacă în primul caz, necesitatea creării Statului Român a putut constitui o motivaţie scuzabilă, încercarea comuniştilor şi a urmaşilor lor de a prezenta doar o parte a istoriei şi doar în modul favorabil unor interese politico- propagandistice constituie deja un atentat la integritatea noastră ca naţiune.

În acest context vocea lui F. Constantiniu, deşi face o notă discordantă cu a fasificatorilor de istorie, este o voce ce trebuie să fie auzită şi înţeleasă. În prefaţa la ediţia a 3-a (p.15), autorul scrie: „Comunitatea istoriografică este profund divizată din alte raţiuni decât cel pur ştiinţific. Imixtiunile şi constrângerile politice se fac din nou simţite”.

Faptul că F. Constantiniu (p. 19) a simţit nevoia să facă referire la formula lui E. Cioran, „România  - spaţiul ratării”, mă duce la concluzia că autorul subscrie acestei definiţii, mai mult, găseşte ca o cauză a acestei situaţii incapacitatea noastră de a ne asuma propria identitate şi a ne lua cu adevărat destinul în mâini. E foarte greu să-ţi asumi ca popor o anumită identitate dacă nu e triumfalistă, identitate care în loc să te lase să zaci în neputinţa istoriei, în beatitudinea unor mititei şi a unei beri răsuflate, te trimite la muncă, îţi impune obiective şi termene de realizare.

Noi suntem ceea ce am fost şi vom fi ceea ce suntem

„În atâtea cazuri, păcatele se azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse, iar istoricii – de teamă că li se va reproşa lipsa de patriotism – au preferat să tacă”.

Aşa cum am scris şi în legătură cu Sarmizegetusa Grădiştea de Munte pe blogul acesta (http://mihael-duca.blogspot.ro/2014/05/sarmizegetusa-gradistea-de-munte-o.html), 
nu e vorba doar de o „autocenzură” a unor istorici, unii dintre ei şi-au vândut deontologia pe foloase concrete şi importante. Dacă nu ne asumăm propria istorie, e greu să ne asumăm orice altceva. 

Conştiinţa populară şi conştiinţa naţională

E greu de spus dacă locuitorii acestui spaţiu au avut vreodată o conştiinţă a lor, fiindcă în afară de o aderare la creştinism (la ortodoxie) nu sunt dovezi că ar fost alte idealuri, valori care să fi produs o unitate de orice fel. Conştiinţa naţională apare pe fondul luptei Şcolii Ardelene de a ne asuma originea latină şi, bineînţeles, triumfalismul imperiului roman, „noi suntem urmaşii Romei”.

Toţi istoricii au căutat să explice evoluţia noastră istorică în raport de aria geografică în care noi trăim, propunând o abordare „geopolitcă” a istoriei. Este evident că pământul pe care trăieşti îţi influenţează viaţa, în bine sau în rău. În condiţii favorabile unele popoare produc adevărate civilizaţii, în condiţii nefavorabile alte popare reuşesc doar să supravieţuiască (spre exemplu, eschimoşii). Plecând de la această realitate, condiţionalitatea mediului asupra evoluţiei popoarelor, istoricii români, iar în acest caz şi F. Constantiniu, consideră că poziţionarea noastră pe harta lumii a fost neprielnică, „am fost, rând pe rând, atacaţi, prădaţi, dominaţi, exploataţi, ocupaţi” (p. 29). Prin urmare, putem să ne plâgem de milă, suntem aşa prăpădiţi din cauza altora, ce ne-au exploatat... Totuşi, nu suntem eschimoşi. Întrebarea este: „Cum se împacă, cum se armonizează această automilă cu sentimentul triumfalist dat de clamarea unei ascendenţe romane (şi, mai apoi, dace)?”. Această ruptură de tip sentimental explică eşecul nostru ca naţiune în perioada modernă, mai precis ultimele două secole, şi mai precis, chiar de la unirea sub domnia lui Cuza (1859).

Cădem mereu în capcana automilei, evitând mereu căutarea adevăratelor probleme naţionale şi găsirea adevăratelor rezolvări. Noi, românii, fugim de noi înşine. Oricât de favorabil sau nefavorabil ar fi spaţiul geografic în care am evoluat şi în care trăim „Nimic nu poate înlocui însă – aceasta e lecţia istoriei – munca proprie. Şi de ea se pare că fugim” (p. 30). Prin urmare, ceea ce lipseşte conştiinţei noastre naţionale este munca, valoarea dată de lucrul bine făcut. Acest lucru este valabil şi acum, când deja recunoaştem (cu jumătate de gură) că suntem ţara în care „lasă că merge şi aşa” e brand naţional. Întrebare: „Ce reflectă această zicală?” Eu cred că exprimă mediocritatea noastră, din toate punctele de vedere. 

Avem oare o conştiinţă naţională?

O istorie sincera - note de lectura

După mult timp a venit rândul unei lecturi foarte interesante, "O istorie sinceră a poporului român". Pentru mine Florin Constantiniu (1933 - 2012) nu este un nume nou, nici această carte nu este nouă, am avut posibilitatea de a răsfoi prima ediţie a acestei lucrări, ajunsă  - iată - la ediţia a IV-a. 

În opinia mea (nu numai a mea) un român patriot este acela ce iubeşte adevărul istoric, ce militează pentru emanciparea naţională. Ciumpalacii ce încearcă să-şi creeze un piedestal (de orice natură) din exaltarea spiritului demagogic-patriotard sunt periculoşi pentru naţiunea noastră. F. Constantiniu face parte din prima categorie. Iată ce declara academicianul în ultimul său interviu:
"Din nefericire, am ramas un popor de tarani – spiritul civic se naste la oras!–, o turma de oi care se lasa exploatata, batjocorita, calcata in picioare, fara nici o tresarire de revolta sau de demnitate (Goga observase, in 1916, acelasi lucru)", 
iar în finalul interviului a mărturisit că îşi doreşte: "Sa scap cat mai curand din aceasta lume de hotie, ticalosie si nevolnicie, care este Romania de astazi. Intrucat sunt prea batran pentru a mai emigra"
(intregul interviu aici F. Constantiniu ultimul interviu 2011)
Când unul dintre academicienii României face asemenea aprecieri, nu poate exista decât o certitudine, suntem departe de ceea ce vrem (sau ar trebui) să fim.

În timp, pe măsură ce voi citi această carte, voi adăuga aici unele comentarii, dar şi idei ce mi se par interesante,. 

Rio 2016 - un esec prognozat

JOCURILE OLIMPICE RIO 2016 – UN EŞEC PROGNOZAT

Scrisoare deschisă către Prim-ministrul României

Mâine se încheie a 31 -a ediţie a J.O. moderne, Rio 2016. Pentru delegaţia României nu mai există incertitudini, ci doar o realitate reprezentată de 4 (patru) medalii olimpice, locul 47 în clasamentul pe naţiuni..

Sunt destul de mulţi acei ce susţin că aceste patru medalii olimpice reprezintă un rezultat bun. Nu ne explică şi de ce. De ce România, o ţară cu 20 milioane de locuitori, una dintre cele mai mari din Uniunea Europeană (poate şi cea mai săracă, într-adevăr), ar trebui să fie mulţumită de investiţia făcută în sport, tradusă prin patru medalii olimpice.

Eu consider această ediţie a J.O. cel mai mare eşec al României în plan sportiv internaţional.

Să ne uităm puţin şi la ţările din jurul nostru, pentru a avea termeni de comparaţie. Serbia a reuşit la această olimpiadă 6 (sase) medalii olimpice (fiind pe locul 32 în clasamentul general, în timp ce noi suntem pe locul 47). De ce am ales Serbia? Pentru că este o ţară mai mică decât România, are 7 (şapte) milioane de locuitori, mai mult, a trecut şi printr-un război de 7 ani (1991 – 1997). Mi se pare concludent. Să luăm un alt exemplu, Olanda. O ţară cât jumătate din Transilvania, cu 16 milioane de locuitori a obţinut 18 medalii olimpice (locul 11). Sa ne uitam si la Croatia, cu o suprafata cat jumatate din Transilvania si patru milioane de locuitori, 10 medalii olimpice (locul 17 in clasamentul pe natiuni).  Concluzia de bun simţ este doar una, ceva nu merge bine in România. Acest ceva poate fi tradus prin: investiţiile făcute în sport, pregătirea antrenorilor, recompensarea sportivilor şi antrenorilor, dar mai ales managementul sportului.

După cum se observă Comitetul Olimpic Român nu are nimic să-şi reproşeze. Ei sunt bine mersi, cu discursuri demagogice despre sport şi propriile interese. Trebuie să ne întrebăm, cine sunt membrii C.O.R.? Ce valoare managerială au ei, în calitatea lor de conducători ai sportului olimpic? (trebuie spus că ei se simt foarte competenţi în a interveni în procesul general de pregătire al sportivilor). Aproape toţi au ajuns în acest for de conducere pe baza „valizei cu medalii” cum bine se exprima cineva. Eu repet ce au spus şi alţii de decenii, faptul că ai fost un sportiv bun, cu „o valiză de medalii”, nu reprezintă o garanţie că vei fi un antrenor bun, cu atât mai puţin un manager bun. În România noastră, unde tupeul e prima calitate socială, mulţi au bătut cu pumnul în masă şi au obţinut posturi pe baza „valizei de medalii”. Prin urmare, eşecul ar fi trebuit să fie previzibil.

Dar nu numai C.O.R. este vinovat de acest dezastru al sportului de performanţă, federaţiile sportive, ministerul de resort, poartă o responsabilitate şi mai mare.

Organizarea sportului, de esenţă sovietică, nu mai poate genera performanţă în lipsa acelor metode barbare şi inumane aplicate în antrenament, când sportivii erau doar nişte mecanisme producătoare de medalii. Din nefericire, ca şi în învăţământ şi sănătate, cei ce se opun progresului, reformelor, sunt chiar cei din interiorul sportului, ei şi-au consolidat nişte locuri calde, sigure, ce rost are să-şi dea demisia pentru incompetenţă? Probabil datorită relaţiilor acestora cu presa, s-a ajuns ca acest eşec la J.O. să apară ca un succes... Adică asta e valoarea noastră, patru medalii?

În actuala situaţie, de colaps al sportului de performanţă, mi se pare imperativ ca prim-ministrul României să se implice personal, să ceară public demisia C.O.R. şi să cheme toţi şefii de federaţii cu un raport asupra situaţiei reale din fiecare disciplină sportivă, inclusiv cu o prognoză pentru J.O. din 2020.

Trebuie o nouă abordare a sportului de performanţă, un nou management al sportului, ce implică inclusiv (ca exemplu) reformarea sistemului competiţional intern.

Bineînţeles că ar trebui susţinute cât mai multe discipline sportive olimpice, însă acest fapt trebuie văzut în contextul realităţii din România, în care până şi discipline sportive de tradiţie, ca gimnastica şi canotajul s-au prăbuşit. Analizând impactul disciplinelor sportive olimpice în relaţie cu numărul de medalii ce poate fi obţinut, eu insist ca principalele opţiuni să fie canotajul şi gimnastica. Aceste două discipline ne-au adus şi cele mai multe medalii olimpice in istoria noastră sportivă. În relaţie cu aceste două sporturi trebuie luate câteva măsuri în regim de urgenţă şi de forţă, chiar dacă şi tocmai pentru că suntem în ceasul al 13-lea.

Dacă unele dintre dificultăţile cu care se confruntă canotajul şi gimnastica ţin de diverşi factori la nivelul sistemului, al ministerului (management), alte dificultăţi sunt reprezentate strict de baza materială, de investiţiile ce lipsesc în sport. Tocmai de aceea prim-ministrul României trebuie să se implice personal în rezolvarea unora dintre problemele sportului de performană, în relaţie cu reprezentarea României la J.O. Sportul românesc suferă din foarte multe motive, unul esenţial fiind structura lui de tip sovietic. În ceea ce priveşte canotajul şi gimanstica consider că aceste discipline olimpice pot fi susţinute în primul rând prin investiţii în baza materială. Canotajul suferă dintotdeauna de lipsa unui canal de antrenament. Mi se pare imperativ ca Guvernul României să se mobilizeze de urgenţă şi să asigure cel puţin trei canale de canotaj la nivelul standardelor internaţionale. Sursele de finanţare sunt multiple, importantă este voinţa şi decizia. Gimnastica suferă atât de lipsa spaţiilor de antrenament adecvate, cu referire la săli de antrenament (nu la hale de competiţie) cât şi la dotarea cu aparate. Noi avem o singură secţie de gimnastică care se apropie de nivelul de dotare cerut, Steaua Bucureşti. Gimnastica beneficiază de un centru de pregătire la Izvorani, dar e depăşită mentalitatea în care poţi ţine o viaţă sportivi şi antrenori închişi într-un „centru olimpic”. România ar trebui să aibă cel puţin 4 secţii de gimnastică moderne, după cele mai inalte standarde, cu dotare la nivel internaţional.

Întrucât rezolvarea acestor necesităţi (se vede că) depăşeşte capacitatea ministerului, a federaţiilor, vă rog domnule prim-ministru să vă implicaţi personal în rezolvarea acestor aspecte ale sportului de performanţă.

E de sperat ca şi actualul management al sportului de performanţă să cunoască o schimbare. Indiferent ce măsuri se vor lua la nivel de sistem, în lipsa unei baze materiale de înalt standard internaţional, performanţa sportivă este imposibilă.

Pentru o imagine actualizata a clasamentului pe natiuni la Jocurile Olimpice urmati acest link
clasamentul pe natiuni


In http://www.ziare.com/olimpiada/jocurile-olimpice-2016/campioanele-romaniei-s-au-intors-in-tara-de-la-rio-parca-eram-imbracate-de-la-ajutoare-oamenii-au-dat-cu-pietre-in-noi-1433805
este publicata opinia unei medalaite olimpice la Rio 2016, Ana Maria Popescu scrimera Ana Maria Popescu (Branza) a afirmat, la revenirea in tara de la Jocurile Olimpice, ca a avut un sentiment de inferioritate la Rio din cauza echipamentului de slaba calitate purtat.
Ana Maria Popescu a mentionat ca pana si echipa refugiatilor a avut un echipament de o calitate mai buna decat al nostru. "Cu siguranta nu echipamentul reprezinta motivul pentru care nu au fost unele rezultate. Cu siguranta, nu. Dar va garantez ca mergand prin satul olimpic am avut un sentiment de inferioritate. Nu poti sa ridic capul din pamant. Noi aveam o gluma intre noi ca suntem imbracati de la ajutoare. Era o gluma cu un gust sarat, amar pentru ca nu puteam sa ne amuzam de treaba asta. Pot sa va spun ca pana si echipa refugiatilor erau undeva langa noi, putin mai sus." a declarat Popescu, citata de News.ro.
De asemenea, Popescu i-a contrazis pe oficialii COSR care au sustinut ca echipamentul s-a largit adesea deoarece sportivii au cerut marimi prea mici."

Poti intelege ca un echipament s-a largit pentru ca s-a tras de el, fiind cu un numar mai mic, dar nu poti sa intelegi ca s-a si decolorat, lasand vopseaua pe pielea sportivilor.

Maria Olaru si Pretul aurului

Sunt bucuros că Maria Olaru s-a hotărât să scrie o carte despre viaţa ei şi despre gimnastică. Poate că toţi sportivii ar trebui să scrie o carte.

Nu este o carte de făcut scandal, nu este o carte cu dezvăluiri şocante, este povestea transformării unui copil în adult, povestea unei vieţi realizate prin gimnastică. Este adevărat, sunt descrise şi greutăţile vieţii de gimnastă de performanţă în practica existentă în România. Dar despre aceste greutăţi, despre duritatea vieţii din gimnastica feminină se ştia, Maria Olaru doar aduce unele completări prin prisma propriei experienţe.

Cartea aceasta ar fi trebuit să apară pe la începutul anilor 90, dar – evident – nu era posibil.

Sistemul de gimnastică moştenit (cuvânt cuprinzător) era inuman nu prin efortul cerut sportivelor, ci prin condiţiile în care avea loc acest efort. Eu nu doresc să scuz pe nimeni, dar s-a ajuns în această situaţie datorită proastei organizări a gimnasticii (şi a sportului în general, în acest caz gimnastica este un exemplu). Ceea ce se întâmpla la majoritatea cluburilor din ţară şi la Deva se cunoştea, doar că nu existau soluţii. Obţinerea medaliilor este singura raţiune a sportului de performanţă, de aceea s-a pus batista pe ţambal, iar acest fapt demonstrează indirect că funcţionarea sportului, a gimnasticii, nu era cea normală. Nu e cazul să fac acum o analiză a sportului românesc, dar trei lucruri vreau să evidenţiez în relaţie cu afirmaţiile mele: 1. Nivelul ştiinţei antrrenamentului este în practică extrem de scăzut, de unde rezultă un volum de efort exagerat de mare şi epuizant, fără a fi completat de programe de refacere (vorba Mariei, gheaţa era mijocul de refacere); 2. Condiţiile de antrenament în gimnastică sunt aproape nule. Toată lumea ştie, dar fatalitatea ne doboară, nu sunt bani. Dacă nu sunt bani, fie facem rost de bani, fie ne lăsăm de gimnastică; 3. Modelul competiţional intern nu corespunde cerinţelor afirmării sportivilor şi antrenorilor şi insist, antrenorilor. Performanţa este obţinută de sportiv, dar numai dacă acesta are un antrenor la spate. Atât timp cât antrenorii sunt trataţi şi au statutul pe care îl au, slabe speranţe la performanţe sportive. Bineînţeles că toate acestea se ştiu.

Să revin la carte, Pretul aurului este o lectură plăcută şi utilă, mai ales pentru cei ce-şi propun să ajungă părinţi, dar şi pentru adolescenţi, cartea asta are un puternic conţinut educativ. Maria Olaru demonstrează prin propriul exemplu că dacă ştii ce vrei, dacă eşti serios, prin sport poţi să-ţi făureşti un destin frumos.

De ce recomand citirea acestei cărţi?

- descrie o poveste de viaţă cu un final fericit;

- ne arată un copil şi puterea lui de a învinge multiple greutăţi într-o lume dură, departe de familie, departe de confortul unei copilării obişnuite;

- dezvăluie o parte (din păcate, prea puţin) a fascinantei lumi a gimansticii; 

- trasează linii clare între oameni şi caractere, demonstrând că munca, modestia, bunul simt - chiar dacă sunt considerate în societatea noastră nişte ciudăţenii – sunt singurele valori sociale.

Ieri am terminat de citit cartea, iar azi (15 Aug. 2016) le ţin pumnii altor doi titani şi supravieţuitori ai gimansticii, Cătălina Ponor şi Marian Drăgulescu, in finalele pe aparate la Rio.

Un gand bun pentru toate gimnastele din toate timpurile ale României, să fiţi fericite „fomistelor”! 

Sportul a fost singurul motiv ce m-a facut sa ma simt mandru ca sunt roman. Incepand cu Nadia Comaneci si pana acum. 

PS

Daca Dragulescu va rata, este dintr-un singur motiv, omul asta nu a avut niciodata parte de echilibru emotional, tot timpul a concurat crispat, sub tensiune, din variate motive. Sper ca macar acum sa fie linistit si detasat. Succes omule!

Everestul si tragediile sale

Omul este un animal foarte crud şi, în acelaşi timp, sinucigaş.

Dar ar fi mult prea incompletă caracterizarea speciei umane dacă am rămâne doar la aceste atribute. Omul are o şi curiozitate de-a dreptul bolnăvicioasă, dar şi o ambiţie nemăsurată.

De la viaţa tribală sub soarele arzător al Africii, omul a ajuns să trăiască aproape de Polul Nord, la temperaturi sub limita îngheţului. Omul a mers mereu mai departe, tot mai departe, iar cand nu a mai avut unde merge pe orizontală, în lungul şi latul Pământului, a început să urce, munte după munte.

Dacă specia noastră a mers tot mai departe, risipindu-se în toate colţurile Pământului, acest fapt nu s-a petrecut din spirit de aventură, ci din nevoia de supravieţuire, din nevcoia de a găsi un loc de viaţă cât mai bun. Urcatul munţilor reprezintă însă doar spiritul de aventură, transformat în sport. Iar acest sport a devenit din ce în ce mai popular şi poate de aceea alpinismul pare un sport uşor, accesibil oricui. Este adevărat că tehnologia a progresat, că şi cunoştinţele noastre despre activitatea umană în relaţie cu muntele au devenit mai ample, dar muntele rămâne munte, iar omul este tributar propiei sale capacităţi, fizice, intelectale, şi morale. De prea multe ori oamenii işi supraevaluează propria capacitate şi nu doar în sport. Această evaluare falsă a propriilor capacităţi determină totdeauna rezultate pe măsură, iar în cazul sportului, poate avea ca urmare chiar moartea.

Everestul – fiind cel mai înalt munte al planetei – devine un obiectiv al ambiţiei multor oameni. Unii dintre aceşti se joacă cu moartea, de-a dreptul. Câteodată căştigă omul, câteodată, nu. Când spun că unii oameni se joacă cu moartea, am descris o realitate, căci a te ambiţiona să urci fără oxigen Everestul este o loterie, o „ruletă rusească”. Nu ai nicio certitudine că vei supravieţui. Da, e adevărat, unii au supravieţuit, dar asta nu e o lege, e mai degrabă o întâmplare.

Acum, pe creasta Everestului sunt peste 200 de cadavre. Alpinişti ce au crezut că se vor întoarce triumfători. De ce triumfători? Pentru că „au cucerit Everestul”. O prostie mai mare nici că se putea. Toţi marii aplinişti, cei ce au murit de bătrâneţe, au spus că omul nu cucereşte niciodată un munte, cel mult, se întrece cu sine însuşi.

Am vazut de-a lungul timpului mai multe filme despre Everst şi despre încercările de a ajunge în vârf. Ştiam că mulţi au murit încercând, dar niciodată nu am crezut că poteca ce duce către vârf e mărginită de zeci de cadavre. Cadavrele celor ce nu au reuşit.

Unele dintre aceste cadavre sunt neidentificate, altele se cunosc şi se cunoaşte şi povestea lor.

Dorinţa de a transforma aventura în sport, poate fi mortală, chiar şi pentru cei mai buni dintre cei buni.

Babu Chiri Sherpa (https://en.wikipedia.org/wiki/Babu_Chiri_Sherpa) un extraordinar alpinist, recordmen al urcărilor pe Everest a murit acolo în 2001.  

Unul dintre cele mai cunoscute cadavre ce zac chiar în apropierea vârfului este cadavrul cu bocanci verzi („The Green Boots”). Este chiar în potecă, iar alpiniştii pentru a ajunge la vârf trebuie să treacă peste picioarele lui. Deşi neindentificat, se admite că ar fi fost un indian, Tsewang Paljor, mort în 1996.

O poveste cu final tragic au avut şi soţii Arsentiev, Francys şi Serghei. Cei doi au urcat împreună pe Everest, dar la un moment dat, datorită condiţiilor, s-au despărţit. 

În Mai 1998 Francys a fost prima femeie din USA ce a ajuns pe Everst fără oxigen suplimentar. La coborârea de pe vârf s-a petrecut tragedia. Doi aplinişti uzbeci au întâlnit-o în timp ce coborau, i-au dat oxigenul lor şi au încercat să o coboare, dar la scurt timp epuizaţi au fost nevoiţi să o abandoneze. Soţule ei, Serghei, a ajuns la bază şi văzând că soţia lui nu e acolo, a urcat înapoi pentru a o salva (uzbecii ce au ajutat-o pe Francys l-au întâlnit în timp ce el urca). Din nefericire a murit în încercarea de a coborî la ea. Corpul lui a fost găsit un an mai târziu.

Doi aplinişti Ian Woodall şi Cathy O’Dowd ce urcau spre vârf au auzit-o strigând şi şi-au întrerupt ascensiunea, încercând să o ajute. Şi-au riscat viaţa coborând până la ea, i-au dat oxigen, dar era prea târziu pentru ca Francys să mai poată merge, au lăsat-o acolo şi s-au reîntors la bază pentru a raporta situaţia şi a cere ajutor.

Ian Woodall şi Cathy O’Dowd au rămas marcaţi de întâmplare, au povestit că atunci când au părăsit-o pe Francys, aceasta a strigat după ei ”Vă rog, nu mă părăsiţi”. Opt ani mai târziu (2007) au urcat special pe Everest pentru un ritual de înmormântare pentru Francys, au acoperit-o cu steagul USA, au pus un bileţel din partea copilului ei şi o jucărie de pluş. Cu acea ocazie au şi coborât cadavrul mai jos, pentru a nu putea fi vazut din potecă.

Cathy O’Dowd este prima femeie din lume ce a urcat Everestul atât pe ruta sudica, cât şi pe cea nordică. 

https://www.youtube.com/watch?v=95PmiC_b8x4

Alege un cort, impermeabil, evident

Un cort daca nu e impermeabil, nu e cort.

Sunt multe site-uri pe internet care promoveaza articole sportive de munte, care ofera sfaturi sau prezinta evenimente legate de munte. Aici nu veti citi sfaturi, reclame mascate sau orice altceva asemanator.

Veti citi o intamplare a unor tineri. A unor tineri pe munte.

Realitatea arata cam asa, fel si fel de “eroi” ce se arunca pe munte la fel cum cei ce nu stiu sa inoate se arunca in rau. Sinucigasi. N-au habar, nu au echipament minim necesar, nu au conditie fizica, pentru ei nu conteaza nimic, doar ambitia de a merge pe munte si a povesti apoi cunoscutilor “aventura” vietii lor, aventura pe munte.

Pe langa cei de mai sus, mai  sunt cei ce au o oarecare experienta de munte si un oarecare echipament, ca de exemplu, un cort. Problema este tocmai cortul. De multe ori e mai bine sa nu-l ai.

Bai, cand ii vad pe unii carand cate un cort din acela mare, de camping, cocsati, transpirati, in prag de colaps, ma bufneste rasul. Ce vrei sa demonstrezi cu ditamai cortul? Si eu am mers cocosat de rucsac, dar ma cocasa mancarea, ca luam mancare pentru 5-6 zile… Bine, nu despre mine vreau sa discut, ci despre niste cunoscuti si expeditia lor.

Baietii, cu pregatire de alpinisti, adica cataratori de vericale si mai putin montaniarzi – mergatori pe munte, s-au hotarat sa urce si ei un pisc, dar nu direct, ca nu se putea, ci dintr-o tabara. Prin urmare s-au apucat sa-si instaleze o tabara mai jos de pisc.

Au ajuns dupa-masa la locatie, de fapt spre seara, de fapt chiar cand se intuneca. De aici si a doua greseala, sub presiunea timpului. Zona nu era asa cum si-o inchipuiau ei. Credeau ca vor campa pe zapada. Au campat pe stanci. Asta a fost de fapt prima greseala, nu au facut o investigatie prealabila temeinica pentru a sti ce ii asteapta.

Sub presiunea noptii ce venea si a peisajului la care nu se asteptau, au pus corturile la repezeala. Si s-au culcat visand la ascensiunea de a doua zi.

Bai, cand vrea Mama Natura sa-ti arate ca esti doar un mucos, chiar iti curg mucii din nas.

Le-a dat o furtuna Mama Natura de le-a impletit neuronii. In toiul noptii. La inceput au simtit cum curge apa in suvoaie pe sub corturi, apoi au vazut cum intra apa  - tot in suvoaie – in corturi. Oare sa va plictisesc si sa va spun ca li s-a udat tot ce nu au reusit sa bage in pungi de plastic si sa atarne de tavanul cortului? Dar uite asa afli lucruri interesante, de exemplu ca sacii de dormit tin de cald si plini cu apa…

Bine ca au reusit sa-si protejeze frontalele. La lumina lanternelor cu leduri au putut constata ca producatorul corturilor nu a mintit cand a specificat ca corturile sunt impermeabile. Bai, nu curgea apa afara din corturi, erau asa, un fel de piscine in miniatura.

Dimineata au inteles ce s-a intamplat. Au ridicat corturile intr-o zona ca o palnie, in care s-a adunat toata apa, corturile lor erau ca niste corabii sau submarine in mijlocul marii…

De aceea eu va recomand cand mergeti pe munte sa nu mergeti cu un cort, ci cu un hamac… E mai sigur. Si mai placut.

Drum bun si soare mult!