sâmbătă, 17 septembrie 2016

Ganduri despre munte

Sa pornim cu inceputul, adica cu statutul de montaniard. Daca iti place sa faci un gratar pe firul apei, sa asculti manele si sa te lauzi ca ai fost la munte foarte bine. Ramai acolo, nu urca pe munte! Muntele nu e loc de exibitionism, de orice fel. Nu e nici un loc de manifestare a orgoliului. Muntele nu e un spatiu al stridentelor, de orice tip.

Muntele este o forma de relief ce il face greu accesibil, in raport cu campia sau dealul. Pe de alta parte, muntele ofera o diversitate de privelisti. Pe langa imagini spectaculoase muntele ofera ceva esential, natura in stare pura. Daca o parte a montaniarzilor urca pe munte pentru a se intrece cu ei insisi, cei inteligenti, daca alti montaniarzi urca pe munte pentru a cuceri muntele, cei idioti, sunt si montaniarzi ce urca pe munte pentru a se intalni cu natura in stare pura, pentru a medita, cei intelepti.

Mi se pare esential sa patram muntele ca ultim refugiu al omenirii in calea distrugerii mediului, al planetei. Muntele este ultimul refugiu al oamenilor din calea acestei forme de existenta pe care o numim “civilizatie”, o civilizatie a distrugerii. Daca nu ne putem abtine sa distrugem tot ce atingem, ar fi o dovada de intelepciune sa protejam macar muntii. Din acest punct de vedere consider ca a face muntii accesbili tuturor, a facilita accesul tuturor pe munte este o grava si fundamentala greseala. In acest mod facilitam de fapt accesul cocalarilor pe munte si distrugerea acestui spatiu natural ramas intact pana de curand. In acest sens sunt impotriva crearii oricaror mijloace ce favorizeaza accesul pe munte, inclusiv contructia refugiilor. Daca judecam bine, refugiile nu reprezinta un ajutor decat pentru cocalari, montaniarzii isi cara cortul in spate, nu? Refugiile sunt si locul unde se formeaza “gropile de gunoi”. In timp ce montaniarzii isi cara gunoiul in spate, cocalarii si-l lasa oriunde. Sunt si impotriva crearii unor mijloace ce favorizeaza accesul in zonele mai grele ale muntelui, amenajarile de genul “via ferrata”. Aceste mijloce ajutatoare nu fac altceva decat sa favorizeze patrunderea cocalarilor in zonele greu accesibile ale muntelui. Pe de alta parte, reprezinta si un pericol, intrucat aceste amenajari reprezinta intr-un fel o “invitatie” pentru cei nepregatiti sa urce pe munte. Multi indivizi, din diferite motive, se avanta pe munte complet nepregatiti, din toate punctele de vedere.
Mai grav decat realizarea acestor amenajari mi se pare constructia drumurilor pana in inima muntilor. Datorita acestor drumuri oamenii au acces deplin in munte si odata cu ei se produce si distrugera acestor ultime spatii naturale. M-as bucura mult daca salvamontistii ar intelege insemnatatea muntelui, nu doar din punct de vedere turistic, si ar renunta la constructia refugiilor, dar  si la amenajarea traseelor in zonele dificile.

Muntele nu este un prilej de competitie. Cei mai multi dintre cei ce urca pe munte fac parte din categoria “competitorilor”, sunt acei ce vor sa se laude cu numarul si inaltimea muntilor pe care au ajuns. Ei nu inteleg nimic din maretia naturii si prin urmare, nu se pot imbogati spiritual din asemenea experiente. Pentru ei muntele reprezinta doar o denivelare pe care reusesc, chiar cu pretul vietii, sa o “cucereasca”.
Cel mai adesea am intalnit tineri pe munte, mereu grabiti, mereu cu ochii pe ceas, chiar obsedati sa realizeze timpi mai buni ai traseului decat cei indicati pe marcaje. Goana dupa iluzii. Nu conteaza cat de repede ajungi din punctul A in punctul B, conteaza cat de bine te simti calatorind din punctul A in punctul B. Conteaza ce trairi ai putut avea si ce amintiti iti vor ramane. Graba pe crestele muntilor arata de fapt superficialitatea acestei categorii de montaniarzi.


Pentru mine muntele este un loc special unde ma pot intalni cu mine insumi si cu universul.  



Pe creasta Muntilor Fagaras 2014



"Muntele inseamna intelepsciune, adevar si frumusete" J. W. Goethe



miercuri, 7 septembrie 2016

O istorie sincera - note de lectura 4

“O istorie sincera a poporului roman” autor F. Constantiniu. Note de lectura 4.

Decebal si provincia romana Dacia. A ramas pustiu spatiul nord-dunarean dupa retragera romanilor?

În 335 î.h., cu ocazia incursiuni lui Alexandru Macedon la nord de Dunăre, aflăm că acolo se află o populaţie despre care F. Constantiniu spune că sunt geţi (acest “la nord de Dunăre” trebuie înţeles ca o trecere din Dobrogea în Muntenia).
În 293 – 292 î.h., cu ocazia campaniei lui Lisimah împotriva lui Dromichaites, aflăm că în Muntenia exista un viteaz get, aparţinând unei populaţii destul de sărace. Numele acelei capitale, oraş, “Helis” a presupusilor geţi îmi provoacă suspiciuni, suspiciuni ridică chiar existenţa unui oraş, având in vedere că acea populatie era înapoiată.
Între 82 î.h. şi (?)35 î.h. avem certitudinea că la nord de Dunăre a existat o coaliţie de triburi sub conducerea lui Burebista, ce avea influenţe pe o suprafaţă foarte mare din acest teritoriu. Trebuie spus că Burebista nu a condus un imperiu, ci o coaliţie de triburi, ce a funcţionat atât timp cât au putut jefui. Mai trebuie spus că nu se cunosc – până acum – oraşe ale acestor triburi, prin urmare nivelul lor de civilizaţie era rudimentar. Probabilitatea cea mai mare este ca aceste triburi să aibă ca îndeletnicire păstoritul.

DECEBAL ŞI TRAIAN

Pentru o corectă delimitare spaţiu – timp este bine să ne raportăm la Imperiul Roman, ca referinţă. Acesta se întindea la sud de Dunăre, sub forma organizatorică a unei provincii, Moesia, începând cu anul 28 î.h. Această provincie a apărut în urma cuceriri de către romani a zonei actuale a Serbiei şi a unor părţi din Macedonia şi Bulgaria (Marcus Licinius Crassus, în 28 î.h.). Cu această ocazie sunt menţionaţi moesii, trib tracic ce stăpânea acea zonă.
În timpul lui Domiţian (51 – 96 d.h.) Moesia a fost împărţită în două provincii, Moesia Superioară şi Moesia Inferioară. Moesia Superioară cuprindea actualele zone din Serbia şi Macedonia, iar Moesia Inferioară cuprindea nordul Bulgariei şi Dobrogea. Prin urmare provinciile romane existau la sud de Dunăre.
La nord de Dunăre existau mai multe triburi, ca exemplu, cu aproximaţie în secolele I şi II:
- în zona Munteniei şi sudul Moldovei trăiau roxolanii - de origine sarmaţi;
- în zona Moldovei şi mai la nord trăiau carpii – de origine incertă, unii îi consideră ca o populaţie dacă, alţii sarmaţi, germanici etc., trăiau între Şiret şi Prut;
- la nord şi est de Carpaţi până la  râul Dnieper trăiau bastarnii – de origine - cel mai probabil - germanică, există incertitudini;
- în zona Banatului, Crişanei şi pe Tisa trăiau iazyges - de origine sarmaţi. Aceste triburi iaziges s-au stabilit în sec. I î.h. în Moldova şi sudul Ucrainei. După decăderea coaliţiei lui Burebista, în anul 7 î.h. romanii i-au încurajat pe iazyges să se stabilească în zona Tisei unde vor rămâne pentru mult timp;
- în zona Olteniei şi a Transilvaniei trăiau dacii – origine tracă, stăpânind un teritoriu în interiorul şi în jurul Carpaţilor.
Dacă ne raportăm la populaţia aflată la sud de Dunăre, la tribul moesilor, constatăm că în sec. I d.h. nu găsim în această zonă geţi. De unde rezultă posibilitatea ca acest trib să fi existat cu un secol sau mai multe înainte. 

Primele războaie între daci şi romani
Cu siguranţă triburile de la nord de Dunăre făceau dese incursiuni la sud de Dunăre, pentru a jefui în provincia romană Moesia.
Interesant mi se pare că deşi F. Constantiniu pomeneşte în treacăt de Marcus Licinius Crassus (datorită căruia a apărut provincia Moesia) şi expediţia lui în Dobrogea (p. 38), dar şi de unele căpetenii gete, acesta nu menţionează un nume mare dac, respectiv regele DURAS şi trece direct la Decebal.
În 85 sau 86 d.h. regele dac Duras îl trimite pe Diurpaneus într-o expediţie împotriva romanilor în Moesia, romanii sunt înfrânţi, guvernatorul Moesiei, Oppius Sabinus este ucis.
Ca urmare a acestui atac împăratul roman Domiţian vine personal în Moesia împreună cu prefectul gărzii pretoriene Cornelius Fuscus, reorganizează Moesia în cele două provincii şi reorganizează armata în vederea războiului cu dacii (aduce din Dalmaţia şi legiunile Adriux I şi II). În 86 dacii sunt înfrânţi în Moesia, iar apoi, în 88, Cornelius Fuscus trece Dunărea şi este înfrânt într-o ambuscadă de către Diurpaneus (prima bătălie de la Tapae, 88 – localitatea Bucova, Jud. Caraş-Severin).
Unii autori, fără a aduce probe, consideră că Diurpaneus este de fapt Decebal.
Un adevăr evident este acela că noi începem să avem date concrete odată cu înfiinţarea provinciei romane Moesia.

Decebal şi cele două războaie
F. Constantiniu menţionează că Decebal a devenit în 87 rege al dacilor (p. 39), iar în 89 Decebal semnează o pace cu Domiţian, Decebal devenind client al imperiului roman (adică subordonat). Remarcabil este faptul că prin această pace Decebal este recunoscut ca rege de către romani, fiind numit Rex Amicas. Trebuie menţiont că această pace a fost semnată într-un context nefavorabil imperiului roman, confruntat cu numeroase probleme la cel moment.
Merită remarcat că istoricii vorbesc despre Decebal şi despre daci, dar nu şi despre un stat Dacia.
La pag. 40 F. Constantiniu încearcă să creioneze societatea dacă, arătând că de fapt aceasta era destul de primitivă întrucât dacii nu ajunseseră la nivelul de dezvoltare necesar pentru a construi un oraş. Nu existau oraşe în Dacia, ci doar localităţi rurale şi fortificaţii (p. 45).
Decebal profită de pacea încheiată cu romanii şi îşi consolidează armata şi, ca urmare – aşa cum scrie Dio Cassius , “sporea şi trufia lor” (p. 40).
F. Constantiniu arată că Decebal în alianţă cu burii şi sarmaţii trece în Dobrogea şi atacă armata romană condusă de Traian, la locul cunoscut acum ca Tropaeum Traiani, unde este înfrânt (p. 40 – 41).
Istoria e puţin mai complexă, faptele mai semnificative decât această prezentare extrem de sumară oferită de autor. Primul război dacic (101 – 102), fără a fi o victorie uşoară şi totală a romanilor conduşi de Traian, a însemnat de fapt înfrângerea lui Decebal. Episodul la care face referire F. Constantiniu s-a petrecut în primăvara anului 102, când dacii (şi aliaţii lor) au avut mai multe bătălii cu romanii. Au fost înfrânţi de romani atât la Nicopole cât şi la Tropaeum/Adamclisi (dar şi în alte lupte). Această ultimă bătălie a avut un rol decisiv, Decebal cerând pacea. În mod evident Decebal era un bun strateg al luptelor de gherilă, dar tot în mod evident, armata romană nu putea fi înfrântă prin astfel de tactici, fiind mult superioară, numeric, logistic şi ca pregătire. Poţi să câştigi câteva bătălii, dar nu şi războiul.
Privind retrospectiv la această perioadă, Decebal apare ca un conducător ce şi-a supraevaluat puterea, resursele şi nu a înţeles momentul conjuctural, împărat nu mai era Domiţian, un individ ce nu a luptat efectiv niciodată, ci Traian, un comandant militar renumit, iar imperiul nu mai avea alte probleme.
Al doilea război daco-roman are loc în 105-106 ca urmare a atacurilor dacilor asupra garnizoanelor romane, dar şi a altor fapte. Având în vedere că Decebal obţinuse o pace foarte favorabilă ca urmare a înfrângerii din 102, atitudinea sa şi faptele sale ne demonstrează că nu înţelegea corect realitatea.
În urma mai multor bătălii romanii asediază Sarmizegetusa cu doar două legiuni şi un detaşament (Adiutrix II şi Flavia Felix IV, detaşamentul din legiunea Ferrata VI). O legiune era formată din aprox. 6000 de luptători. Legiunea Adiutrix II după această luptă va fi cantonată în Aquincum (Budapesta) până în sec. III. (provinciile romane au ocupat si zona Panoniei, romanizând şi acolo).
Ca urmare a înfrângerii lui Decebal, Moesia Inferioară se extinde, va cuprinde şi Muntenia, estul Olteniei, sudul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei, în timp ce noua provincie romană Dacia va cuprinde vestul Olteniei şi cea mai mare parte a Transilvaniei (nu toată), dar şi o parte a Banatului.

CINE A RĂMAS DUPĂ RETRAGERA ROMANĂ?

Evident, din războaiele dintre romani şi daci se pot desprinde numeroase şi interesante, chiar educative, concluzii. Am şti şi mai multe dacă am reuşi să găsim lucrarea lui Traian “De bello dacico”, despre care ni se tot spune că a dispărut. Romanii au păstrat însemnări despre toate nimicurile, cât costa reparaţia sandalelor unui soldat, scrisorile pe care le primea un soldat de la soţia sa, care era meniul unui soldat şi cât costa etc., dar exact lucrarea unuia dintre împăraţii romani nu s-a păstrat! Greu de crezut. Suntem ca în zicala “Şi proşti şi fără noroc”. Sunt convins că dacă statul român (bine, nu ăsta, plin de infractori şi ciumpalaci) ar face demersuri insistente, am da de această lucrare, “De bello dacico”. Sau poate sunt lucruri de care nu vrem să ştim…
Mult mai important este să înţelegem realitatea din spaţiul nord dunărean după retragera romanilor din nordul Dunării.

Ca urmare a victoriei lui Traian şi înfiinţarea provinciei Dacia, aici sunt aduşi numeroşi colonişti de pe întreg cuprinsul imperiului. Romanizarea populaţiei băştinaşe s-a realizat prin limbă. Odată cu romanizarea şi nivelul de civilizaţie a crescut, datorită introducerii administraţiei romane. Au apărut 12 oraşe înfloritoare în provincia Dacia (cum semnalează autorul la p.45).
În mod evident, ca urmare a colonizării masive, în provincia Dacia e greu de spus care era procentul dintre daci şi colonişti. Dar într-un mod şi mai evident, putem discuta de o populaţie nouă, rezultată din amestecul coloniştilor din întreg imperiul cu dacii, proces definitiv, ce a avut loc pe o perioadă lungă de timp, respectiv 165 de ani.
În mod pentru mine inexplicabil, istoricii români, dacopaţi sau nu, discută doar despre provincia Dacia, ca şi cum dacii din estul Olteniei, din Muntenia, din sud -estul Transilvaniei, din Moldova nu ar exista (Moesia Inferioară), dar şi din jurul provinciei romane, zonele neocupate de romani. Administraţie romană nu fost şi în nordul Moesiei Inferioare? Colonizare nu s-a făcut şi acolo? Este cel puţin naivă această abordare a istoriei dacilor, a transformării acestei populaţii prin romanizare, doar prin abordarea unilaterală, din perspectiva dacilor din provincia Dacia. În cazul în care dacii au reprezentat doar populaţia din zona provinciei romane Dacia, înseamnă că celelate triburi nu erau daci, iar în Muntenia (aşa cum am arătat) trăiau roxolanii. Acestă abordare – în mod obiectiv – restrânge mult aria de răspândire a dacilor. E regretabil că nu avem la dipoziţie o hartă certă din sec. I (dinainte de cucerirea romană), cu toate triburile din zonă.
În 271 (plus minus câţiva ani) are loc retragerea romană din Dacia. Această acţiune a dat loc unor speculaţii de genul “la nord de  Dunăre a rămas pustiu”, adică fostele provincii romane Dacia şi Moesia Inferioară au rămas teritorii nelocuite. O aberţie, evident. În disputa nu doar sterilă, ci şi politicianist-naţionalist-demagogică dintre istoricii români şi unguri, s-a încercat mereu acreditarea ideii exprimate mai sus. Este evident şi incontestabil faptul că armata şi administraţia romana s-au retras în totalitate la sud de Dunăre, dar asta nu înseamnă “golirea” acelor teritorii (cum se exprimă Eutropius, citat de F. Constantiniu la p. 47).
În istorie cunoaştem într-adevăr o “golire” a unui teritoriu, dar în cu totul alte condiţii. În conflictul dintre Imperiul Hasburgic şi Imperiul Otoman,”Asediul Vienei” 1683, sârbii din zona Kosovo şi o parte a Serbiei medievale temându-se de răzbunarea otomanilor migrează, se refugiată la hasburgi într-un număr impresionant, circa 500.000 de oameni (stabilindu-se pe Tisa). Ca urmare a acestei plecări masive, în această regiune s-au putut instala turcii otomani, ce în zilele nostre au determiant un război religios, războiul din Kosovo (1996 – 1999).
În cazul spaţiului nord-dunărean nu existau motive pentru care întreaga populaţie să-şi părăseacă gospodăriile ca urmare a retragerii administraţiei romane, atât din Dacia, cât şi din Moesia Inferioară. O populaţie romanizată a rămas acolo, nu doar în fosta provincie Dacia, dar şi în Muntenia, Oltenia de Est, sudul Moldovei, Dobrogea.
Un argument în favoarea existenţei unei sau unor structuri de tip statal în fosta provincie romană Dacia după retragerea din 271 o reprezintă cucerirea ei de către goţi (ramura numită “tervingi”) în 295, după înfrângerea carpilor, moment în care se stabilesc în fosta Dacie şi sunt recunoscuţi de romani ca Foederatus (opoziţia carpilor poate avea mai multe semnificaţii). Goţii rămân în acest teritoriu mult timp. Pare destul de evident că dacii liberi, după plecarea administraţiei romane, au avut posibilitatea de a se instala în fosta provincie. Acel amestec de populaţii nu putea avea decât un efect benefic, goţii reprezentând o populaţie evoluată, foarte mare, ce a influenţat civilizaţia întregii Europe. Prin urmare, spatiul la nord de Dunăre, în fosta provincie romană Dacia nu a rămas pustiu, fiind populat de mai multe triburi, goţii fiind cel mai semnificativ trib.
Efortul nostru de a găsi o origine romană precursoare a naţiunii române trebuie fundamentat pe această populaţie nord-dunăreană romanizată. În mod deosebit de clar, naţiunea română nu s-a format din această populaţie romanizată, ci din amestecul acestei populaţii cu multe alte populaţii, cea mai importană dintre acestea fiind slavii.
Mi se pare total greşit să căutăm o “puritate naţională”, să încercăm să demonstrăm că noi suntem urmaşii direcţi ai romanilor, sau reluând – cum se întâmplă acum – teza lui N. Densuşianu, după care şi romanii erau de fapt la origine daci… Aberaţiile în Istorie trebuie oprite. Prin urmare, în zona actuală a României, în antichitate au trăit mai multe populaţii, într-un amestec întins pe mai multe secole.
Am putea lua exemplul de la francezi, ce nu se consideră descendenţi din “gali”, ci din franci (triburi germanice originare din zona de est a Rinului), ce au încercat să ocupe zona de nord a Franţei şi Belgia încă din sec. III. În sec. V francii ocupau în număr mare aceste ţinuturi, dar şi părţi din Spania. Între triburile francilor se remarcă: ripuarii (“poporul râului”) şi salii.

Aşa cum am mai scris, ca urmare a romanizării la nord de Dunăre găsim acolo o populaţie mai civilizată, vorbitoare a limbii imperiului roman, cunoscută apoi mai ales sub denumirile de vlahi sau valahi.
Lipsa informaţiilor despre populaţia de la nord de Dunăre între sec. IV şi XII este reală şi F. Constantiniu o explică pe înţelesul tuturor (p. 48 – 49).




Luptator dac (statuie din timpul lui Traian, probabil) pe Arcul triumfal al împăratului Constantin, ridicat în 315 la Roma. 




luni, 5 septembrie 2016

Cum mi-am petrecut concediul... medical

În mod neaşteptat pentru mine, concediul a fost unul medical, în Spitalul de Urgenţă din Deva, la ORL.
Nu mi-am dorit, dar s-a întâmplat să ajung la Urgenţă în Deva, de acolo am fost trimis la ORL şi acolo a început... circul. Nu doar circul, bătaia de joc.
Am dat peste un medic (o ea), cel puţin isterică. M-a certat, dar nu aşa, frumos, ci ţipând la mine. Mărcuş pe numeşe ei. Utilizând un instrumentar ruginit, făra a avea acel strat nichelat... Şi cu un sictir pe ea de zile mari. Mi-a prescris o reţetă şi m-a expediat. Evident, am plecat.
Nu am plecat bine şi mi-a dat iarăşi bulionul pe nas. Ghinion. Aşa că, ce să fac, mă întorc la Urgenţă, de acolo, din nou la ORL. Acolo, deşi pe fişa făcută la UPU scria la ce sunt alergic, mi-a băgat direct un alergen în nas... Apoi mi-a băgat hemisuccinat în venă. Păi, nu?
Mi-a înfipt apoi tanti un dop de vată în nas cu care am stat trei zile. Trei zile cu vata în nas. E adevărat că m-a şi internat, probabil de frică să nu mi se facă rău pe stradă de la alergen... Am stat cimci zile în spital, timp în care am făcut şi un tratament injectabil, e adevărat. Toată distracţia asta a costat statul (că eu sunt unul dintre fraierii plătitori de taxe) fix 2198 lei. Cheltuielile cu medicamentele 76 lei, analizele 21 lei. Faceţi voi ce calcule doriţi.
Pe mine mă interesa o cauterizare ca tratament, ceea ce îi şi spusesem. Tanti nici măcar nu a binevoit să-mi spună, se poate sau nu se poate. În schimb, mi-a recomandat, în cazul în care îmi mai curge sânge să îmi pun un tampon de vată în nas. Totuşi, parcă suntem în mileniul III... nu? Atât e nivelul ştiinţei in ORL?
Recunosc, nu am dat un leu şpagă... După primirea pe care mi-o făcuse, îmi veneaa să-i cer eu bani.
Asistentele însă s-au purtat frumos. Am rămas surprins, plăcut.
Eu sper să nu mai ajung în spital vreodată. Dar cu siguranţă, la ORL Deva, veci.
Nu sunt masochist...
De câtiva ani am tot scris că acest sistem medical e un fel de mecanism de exterminare, am arătat şi unele soluţii în „Manifestul de dreapta”, degeaba. Mafia din sistem e mai tare decât poporul cotizant...

Dacă nu am fost în stare să fur de la stat... mă tratez aici, nu în Austria sau Turcia...

„Iar la plecare, mai am o întrebare: ...”





luni, 29 august 2016

O istorie sincera - note de lectura 3



Primele populaţii, dacii, romanii în spaţiul carpatic şi împrejurimi

Câteva repere temporale:
- paleolitic (aprox. între 1.000.000 – 10.000 î.h) – oamenii trăiau în cete, structură matrilineală (ceea ce nu înseamnă că femeile conduceau, cum cred unii);
- neolitic (aprox. 7000 – 3700 î.h.) – perioada pietrei şlefuite/lustruite, oamenii se organizează în ginţi şi triburi (mai multe ginţi alcătuiesc un trib), cu linie patrilineală.
Caracteristica cea mai importantă a neoliticului este apariţia ceramicii (prin urmare nu putem vorbi de ceramică în paleolitic). Interesant este că o cultură ce a existat în această zonă, respectiv Criş – Starcevo (mileniile VI-V î.h.) este de origine greacă. Prin urmare în jurul anului 7000 î.h. existau populaţii cu influenţe – sau originare chiar – din zona Greciei (dar nu greci, ce apar mai târziu).
- eneolitic – apariţia aramei.
- epoca bronzului (aprox. 3500 – 1100 î.h.) – apariţia bronzului. Caracteristică acestei zone este Cultura Cucuteni.

Această delimitare temporală este importantă pentru a înţelege ce populaţii au trăit în această arie geografică şi cum s-au succedat ele.

Până la sfârşitul mileniul III î.h. putem vorbi de populaţii „autohtone” (termen relativ, desigur, căci şi acestea au migrat de undeva).
La graniţa dintre mileniul III şi II (în jurul anului 2000) pătrund în această zonă populaţiile indo-europene (aceasta ar fi prima mare migraţie cunoscută). Populaţiile indo-europene (care sunt acelea?) se amestecă cu populaţia autohtonă şi îşi impun limba. Acest fapt, impunerea limbii arată de cele mai multe ori în istorie că populaţiile mai mari, mai dezvoltate (poate) îşi impun limba şi că în majoritatea cazurilor aceste populaţii sunt cele cuceritoare.
Specific epocii bronzului sunt două procese:
1. din acest amestec al indo-europenilor cu băştinaşii europeni se constituie trei grupuri mari etnice în S-E Europei: grecii, tracii şi ilirii.
2. În scopul jefuirii cu spor a vecinilor începe organizarea militară a triburilor.

Despre traci
F. Constantiniu spune despre traci: „În aria carpato-danubiano-balcanică s-a constituit marele bloc tracic a cărui ramură nordică au constituit-o geto-dacii, două denumiri ale aceluiaşi popor” (p. 32). Din nefericire acest tip de prezentare nu doar că face parte din corul triumfalist al dacopaţilor, dar nu corespunde adevărului istoric. Cercetătorii străini fac o diferenţă clară între geţi şi daci, mai mult, au şi mai multe teorii despre triburile trace, ce nu corespund cu viziunile noastre înflăcărate.
Prima menţiune despre geţi aparţine lui Herodot (cel puţin până la acest moment), când descrie lupta lui Darius I cu sciţii (513 î.h.).
În urma unor bătălii din prima decadă a sec. VI triburile trace au fost învinse de Darius I şi zona balcanilor a fost transformată în provincie persană, tracii fiind obligaţi să participe la războiul înpotriva sciţilor (tracii reprezentau o mulţime de triburi despre care se ştie însă destul de puţin (sunt autori ce consideră că ar fi fost peste 20 de triburi).
Problema istorică este legată de traducerea exactă a lui Herodot, dacă acesta a scris „tracii sud-dunăreni” ca fiind geţii, e clar că dacii şi geţii nu pot fi aceiaşi. Un alt aspect ce mi se pare mie important este existenţa sciţilor ca mare putere în această zonă, populaţie ce nu poate fi omisă când discutăm de dominaţiile teritoriale. Observăm că Darius I a pornit o incursiune împotriva acestora, nu împotriva tracilor, ceea ce arată importanţa sciţilor în această zonă. Tot Herodot face o remarcă cu privire la traci, sau numai la geţi (e iarăşi o problemă de traducere), „duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură”. E posibil ca tracii să nu fie un popor prea evoluat. Privind acum descrierea lui Herodot, parcă văd naţiunea română azi, da, se poate spune, noi suntem urmaşii tracilor.
O altă realitate ce nu poate fi omisă, până la data de 513 î.h. noi nu cunoaştem nimic despre populaţiile din aria danubiană.
O altă idee ce eu o consider ca fiind dacopată (e posibil ca eu să mă înşel, dar e doar o posibilitate, nu o probabilitate) este cea care consideră că grecii stabiliţi pe malul vestic al Mării Negre (pe care ei o numeau „Marea Ospitalieră”), respectiv Dobrogea, au intrat în contact cu „daco-geţii” şi prin urmare au existat o serie de influenţe. F. Constantiniu (p. 34) admite că grecii aveau relaţii cu vecinii lor: „Regatul tracilor odrizi, Regatul macedonean”. Dacă Regatul odrisilor a luat fiinţă pe la mijlocul sec. V î.h., dacă acesta se întindea din Turcia până la Dunăre şi Marea Neagră, trebuie să ne întrebăm dacă geţii erau supuşi acestui regat sau făceau parte din el (fiind tot traci). Acest regat este considerat primul regat trac, realizat prin unirea mai multor triburi trace (primul rege a fost Teres) după înfrângera perşilor de către greci (Maraton, 490 î.h.). Ceea ce este evident, referirile istorice se opresc la populaţiile aflate la sud de Dunăre.
Pentru secolele VI şi V î.h. nu cunoaştem nimic despre populaţiile de la nord de Dunăre. Mi se pare hazardat să afirmăm că acolo erau tot geţi (sau daci).
La nord de Dunăre sunt menţionaţi (de către Herodot) sciţii (Scyth, Saka, Sakae, Sacae, Sai, Iskuzai) ca ocupând zona Moldovei, Ucrainei şi Crimeea.
Prima menţiune despre populaţia de la nord de Dunăre este din 335 î.h., cu ocazia incursiuni lui Alexandru Macedon. Deşi F. Constantiniu vorbeşte despre geţi (p. 34), nu este clar dacă sursa sa, Lucius Flavius Arrianus (consul roman), îi menţionează explicit cu numele de geţi, atat timp cât populaţiei de la nord de Dunăre romanii i-au spus „daci”. E o întrebare ce ar avea un răspuns simplu prin cercetarea acestei opere (The Anabasis of Alexander).
Alte referiri la populaţiile din zona danubiană aparţin lui Diodor din Sicilia şi Strabon, aşa cum precizează F. Constantiniu (p. 35) cu ocazia campaniei lui Lisimah împotriva lui Dromichaites din anii 293 – 292 î.h., „Dromichaites era conducătorul unei uniuni de triburi gete din Muntenia, reşedinţa sa aflându-se în oraşul Helis, imposibil deocamdată de localizat”. 
Există surse ce vorbesc despre faptul că în urma înfrângerii Regatului odrisilor de către Filip al II-lea al Macedoniei (352 – 340 î.h.) geţii au ocupat ambele maluri ale Dunării de Jos (acest segment corespunde în mare parte cursului ce separă Dobrogea de Muntenia). Ca urmarea a unei asemenea situaţii, este evident că putem vorbi de existenţa geţilor la nord de Dunăre, însă doar începând cu mijlocul sec. IV î.h. Din această perspectivă este plauzibil ca Alexandru Macedon în expediţia sa de o zi la nord de Dunăre (335 î.h) să se fi luptat cu tribul geţilor, sau o parte a acestuia. La fel, este posibil ca acesta să fi luptat cu un alt trib.
Recunosc că fac nişte speculaţii, datorită unor informaţii incerte şi incomplete.
Eu cel puţin, nu cunosc vreun document aparţinând tracilor sau geţilor, ceea ce se cunoaşte despre ei fiind indirect, din relatările unor istorici, multe relatări fiind scrise la secole distanţă de evenimentele relatate şi traduse... de către cine şi având ce tip de surse? Şi ce fel de interese?

Burebista şi dacii

Pentru noi istoria dacilor începe cu Burebista. F. Constantiniu îl consideră pe Burebista un mare cuceritor, ce avea capitala la Sarmizegetusa Gradiştea Muncelului (p. 37). Eu recunosc că nu ştiu ce dovezi are autorul pentru această ultimă informaţie, atât timp cât noi nu ştim nici măcar cum se numea cetatea de la Grădiştea de Munte. Numele de Sarmizegetusa i-a fost dat de C. Daicoviciu. Există vreo dovadă că Burebista a avut capitala în cetatea de la Grădiştea de Munte? Avem certitudinea că această cetate a existat pe vremea lui Burebista?
Există certidudinea însă că Burebista a avut sub stăpânire o suprafaţă enormă, din zona Slovaciei până la sud de Dunăre.
Burebista moare asasinat, iar imensa sa stăpânire se împarte între ceilalţi conducători/comandanţi sau şefi de triburi. Dar trebuie să observăm că Burebista şi epoca sa, anii 82 – 44 î.h. (după unii 35), ne duc de fapt în secolul I î.h, deci într-o epocă destul de recentă.  Între 292 î.h (când este menţionat Dromichaites la nord de Dunăre) şi 82 î.h. când avem date despre Burebista, e o lungă perioadă de timp fără informaţii.
După dispariţia lui Burebista se cunosc câţiva dintre conducătorii unor triburi de la nord de Dunăre, în unele cazuri fiind greu de identificat zonele în care activau. Ceea ce se ştie cu siguranţă este că aceştia apar menţionaţi de romani în primul rând datorită faptului că îi atacau frecvent.
Eu mi-aş dori un răspuns la întrebarea, avem vreo certitudine că Burebista şi tribul din care făcea parte era de origine getă? De unde ştim ce populaţie trăia în zona Transilvaniei, a Banatului sau mai la nord, în Crişana? Ce ne facem dacă vom descoperi că Burebista nu era get? Poate era sarmat, part etc. 
În mod raţional, nu ar trebui să se întâmple nimic. Este foarte puţin important dacă Burebista era sau nu de neam get. E adevărat, pentru dacopaţi ar fi „o victore”, ar mai lungi istoria dacilor (dacă acceptăm că geţii şi dacii sunt unii şi aceiaşi) cu vreo patru secole, până la anul 513 î.h. (campania lui Darius împotriva sciţilor, chiar cu câteva decenii mai înainte).
În realitate noi nu dipunem (acum, cel puţin) de dovezi ale existenţei unor triburi gete la nord de Dunăre până la mijlocul sec. IV î.h. Este adevărat că între acest moment şi sec. I, când a trăit Burebista e posibil ca tribul/triburile gete să se fi extins în nord, în zona Transilvaniei şi prin alte părţi, dar aceasta e doar o ipoteză. Este mult mai raţional să-l numim pe Burebista dac, dacă aşa i-au spus romanii şi să nu ne mai încrâncenăm pe o origine sud-dunăreană, getică, tracă etc. Cu ce ar fi mai prejos o origine germanică faţă de una tracă? E bine să nu uităm că nici măcar nu ştim cum îşi ziceau aceste triburi, numele de daci fiind cel dat de către romani tuturor locuitorilor de la nord de Dunăre. Cum îşi ziceau cei din tribul lui Burebista?
Ceea ce este de fapt important este că aceste populaţii de la nord de Dunăre au fost colonizate – şi astfel civilizate -  de către romani, vorbind limba imperiului, de unde apoi a apărut termenul de vlahi sau valahi. Pentru istoriografia noastră, acest termen mi se pare esenţial. 




Urmează o dicuţie despre Decebal şi retragerea romană la sud de Dunăre. A rămas pustiu sau nu spaţiul fostei provincii Dacia? 




duminică, 28 august 2016

O istorie sincera - note de lectura 2

"O istorie sincera a poporului român", de F. Constantiniu, 2011

Falsificarea istoriei – dogma istoriografiei române

“Istoricul, dacă vrea să fie de folos poporului său, trebuie să-i ofere o imagine exactă a trecutului: de cele bune să se mândrească, de cele rele să se ferească” (p. 18)

Citind toate cele patru prefaţe ale acestei lucrări, rămân cu sentimentul de izolare pe care îl trăiesc istoricii (în cazul de faţă) ce se încumetă să scrie adevărul (atât cât se cunoaşte) despre poporul român şi istoria acestor locuri. Şi L. Boia emană tot un fel se sentiment de însingurare.
Eu nu aduc prin această poziţie o critică istoricilor şi oamenilor de cultură ce au dorit – din diverse raţiuni – o înfrumuseţare a istoriei, căci acest fenomen este cunoscut şi la alte popoare. Însă doresc să subliniez că de la unele necesităţi cu caracter istoric din perioada Şcolii Ardelene, când se cerea crearea unei identităţi naţionale (până atunci noi habar nu aveam că suntem români), şi până la folosirea Istoriei pentru a crea un fel de psihoză naţionalistă, a unui mit al unui popor antic foarte evoluat, efectele acestui proces sunt foarte diferite. Dacă în primul caz, necesitatea creării Statului Român a putut constitui o motivaţie scuzabilă, încercarea comuniştilor şi a urmaşilor lor de a prezenta doar o parte a istoriei şi doar în modul favorabil unor interese politico- propagandistice constituie deja un atentat la integritatea noastră ca naţiune.
În acest context vocea lui F. Constantiniu, deşi face o notă discordantă cu a fasificatorilor de istorie, este o voce ce trebuie să fie auzită şi înţeleasă. În prefaţa la ediţia a 3-a (p.15), autorul scrie: „Comunitatea istoriografică este profund divizată din alte raţiuni decât cel pur ştiinţific. Imixtiunile şi constrângerile politice se fac din nou simţite”.
Faptul că F. Constantiniu (p. 19) a simţit nevoia să facă referire la formula lui E. Cioran, „România  - spaţiul ratării”, mă duce la concluzia că autorul subscrie acestei definiţii, mai mult, găseşte ca o cauză a acestei situaţii incapacitatea noastră de a ne asuma propria identitate şi a ne lua cu adevărat destinul în mâini. E foarte greu să-ţi asumi ca popor o anumită identitate dacă nu e triumfalistă, identitate care în loc să te lase să zaci în neputinţa istoriei, în beatitudinea unor mititei şi a unei beri răsuflate, te trimite la muncă, îţi impune obiective şi termene de realizare.

Noi suntem ceea ce am fost şi vom fi ceea ce suntem

„În atâtea cazuri, păcatele se azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse, iar istoricii – de teamă că li se va reproşa lipsa de patriotism – au preferat să tacă”.
Aşa cum am scris şi în legătură cu Sarmizegetusa Grădiştea de Munte pe blogul acesta (http://mihael-duca.blogspot.ro/2014/05/sarmizegetusa-gradistea-de-munte-o.html), 
nu e vorba doar de o „autocenzură” a unor istorici, unii dintre ei şi-au vândut deontologia pe foloase concrete şi importante. Dacă nu ne asumăm propria istorie, e greu să ne asumăm orice altceva. 

Conştiinţa populară şi conştiinţa naţională

E greu de spus dacă locuitorii acestui spaţiu au avut vreodată o conştiinţă a lor, fiindcă în afară de o aderare la creştinism (la ortodoxie) nu sunt dovezi că ar fost alte idealuri, valori care să fi produs o unitate de orice fel. Conştiinţa naţională apare pe fondul luptei Şcolii Ardelene de a ne asuma originea latină şi, bineînţeles, triumfalismul imperiului roman, „noi suntem urmaşii Romei”.
Toţi istoricii au căutat să explice evoluţia noastră istorică în raport de aria geografică în care noi trăim, propunând o abordare „geopolitcă” a istoriei. Este evident că pământul pe care trăieşti îţi influenţează viaţa, în bine sau în rău. În condiţii favorabile unele popoare produc adevărate civilizaţii, în condiţii nefavorabile alte popare reuşesc doar să supravieţuiască (spre exemplu, eschimoşii). Plecând de la această realitate, condiţionalitatea mediului asupra evoluţiei popoarelor, istoricii români, iar în acest caz şi F. Constantiniu, consideră că poziţionarea noastră pe harta lumii a fost neprielnică, „am fost, rând pe rând, atacaţi, prădaţi, dominaţi, exploataţi, ocupaţi” (p. 29). Prin urmare, putem să ne plâgem de milă, suntem aşa prăpădiţi din cauza altora, ce ne-au exploatat... Totuşi, nu suntem eschimoşi. Întrebarea este: „Cum se împacă, cum se armonizează această automilă cu sentimentul triumfalist dat de clamarea unei ascendenţe romane (şi, mai apoi, dace)?”. Această ruptură de tip sentimental explică eşecul nostru ca naţiune în perioada modernă, mai precis ultimele două secole, şi mai precis, chiar de la unirea sub domnia lui Cuza (1859).
Cădem mereu în capcana automilei, evitând mereu căutarea adevăratelor probleme naţionale şi găsirea adevăratelor rezolvări. Noi, românii, fugim de noi înşine. Oricât de favorabil sau nefavorabil ar fi spaţiul geografic în care am evoluat şi în care trăim „Nimic nu poate înlocui însă – aceasta e lecţia istoriei – munca proprie. Şi de ea se pare că fugim” (p. 30). Prin urmare, ceea ce lipseşte conştiinţei noastre naţionale este munca, valoarea dată de lucrul bine făcut. Acest lucru este valabil şi acum, când deja recunoaştem (cu jumătate de gură) că suntem ţara în care „lasă că merge şi aşa” e brand naţional. Întrebare: „Ce reflectă această zicală?” Eu cred că exprimă mediocritatea noastră, din toate punctele de vedere. 

Avem oare o conştiinţă naţională?



miercuri, 24 august 2016

O istorie sincera - note de lectura

După mult timp a venit rândul unei lecturi foarte interesante, "O istorie sinceră a poporului român". Pentru mine Florin Constantiniu (1933 - 2012) nu este un nume nou, nici această carte nu este nouă, am avut posibilitatea de a răsfoi prima ediţie a acestei lucrări, ajunsă  - iată - la ediţia a IV-a. 



În opinia mea (nu numai a mea) un român patriot este acela ce iubeşte adevărul istoric, ce militează pentru emanciparea naţională. Ciumpalacii ce încearcă să-şi creeze un piedestal (de orice natură) din exaltarea spiritului demagogic-patriotard sunt periculoşi pentru naţiunea noastră. F. Constantiniu face parte din prima categorie. Iată ce declara academicianul în ultimul său interviu:
"Din nefericire, am ramas un popor de tarani – spiritul civic se naste la oras!–, o turma de oi care se lasa exploatata, batjocorita, calcata in picioare, fara nici o tresarire de revolta sau de demnitate (Goga observase, in 1916, acelasi lucru)", 
iar în finalul interviului a mărturisit că îşi doreşte: "Sa scap cat mai curand din aceasta lume de hotie, ticalosie si nevolnicie, care este Romania de astazi. Intrucat sunt prea batran pentru a mai emigra"
(intregul interviu aici F. Constantiniu ultimul interviu 2011)
Când unul dintre academicienii României face asemenea aprecieri, nu poate exista decât o certitudine, suntem departe de ceea ce vrem (sau ar trebui) să fim.

În timp, pe măsură ce voi citi această carte, voi adăuga aici unele comentarii, dar şi idei ce mi se par interesante,. 








sâmbătă, 20 august 2016

Rio 2016 - un esec prognozat

JOCURILE OLIMPICE RIO 2016 – UN EŞEC PROGNOZAT

Scrisoare deschisă către Prim-ministrul României

Mâine se încheie a 31 -a ediţie a J.O. moderne, Rio 2016. Pentru delegaţia României nu mai există incertitudini, ci doar o realitate reprezentată de 4 (patru) medalii olimpice, locul 47 în clasamentul pe naţiuni..
Sunt destul de mulţi acei ce susţin că aceste patru medalii olimpice reprezintă un rezultat bun. Nu ne explică şi de ce. De ce România, o ţară cu 20 milioane de locuitori, una dintre cele mai mari din Uniunea Europeană (poate şi cea mai săracă, într-adevăr), ar trebui să fie mulţumită de investiţia făcută în sport, tradusă prin patru medalii olimpice.
Eu consider această ediţie a J.O. cel mai mare eşec al României în plan sportiv internaţional.
Să ne uităm puţin şi la ţările din jurul nostru, pentru a avea termeni de comparaţie. Serbia a reuşit la această olimpiadă 6 (sase) medalii olimpice (fiind pe locul 32 în clasamentul general, în timp ce noi suntem pe locul 47). De ce am ales Serbia? Pentru că este o ţară mai mică decât România, are 7 (şapte) milioane de locuitori, mai mult, a trecut şi printr-un război de 7 ani (1991 – 1997). Mi se pare concludent. Să luăm un alt exemplu, Olanda. O ţară cât jumătate din Transilvania, cu 16 milioane de locuitori a obţinut 18 medalii olimpice (locul 11). Sa ne uitam si la Croatia, cu o suprafata cat jumatate din Transilvania si patru milioane de locuitori, 10 medalii olimpice (locul 17 in clasamentul pe natiuni).  Concluzia de bun simţ este doar una, ceva nu merge bine in România. Acest ceva poate fi tradus prin: investiţiile făcute în sport, pregătirea antrenorilor, recompensarea sportivilor şi antrenorilor, dar mai ales managementul sportului.
După cum se observă Comitetul Olimpic Român nu are nimic să-şi reproşeze. Ei sunt bine mersi, cu discursuri demagogice despre sport şi propriile interese. Trebuie să ne întrebăm, cine sunt membrii C.O.R.? Ce valoare managerială au ei, în calitatea lor de conducători ai sportului olimpic? (trebuie spus că ei se simt foarte competenţi în a interveni în procesul general de pregătire al sportivilor). Aproape toţi au ajuns în acest for de conducere pe baza „valizei cu medalii” cum bine se exprima cineva. Eu repet ce au spus şi alţii de decenii, faptul că ai fost un sportiv bun, cu „o valiză de medalii”, nu reprezintă o garanţie că vei fi un antrenor bun, cu atât mai puţin un manager bun. În România noastră, unde tupeul e prima calitate socială, mulţi au bătut cu pumnul în masă şi au obţinut posturi pe baza „valizei de medalii”. Prin urmare, eşecul ar fi trebuit să fie previzibil.
Dar nu numai C.O.R. este vinovat de acest dezastru al sportului de performanţă, federaţiile sportive, ministerul de resort, poartă o responsabilitate şi mai mare.
Organizarea sportului, de esenţă sovietică, nu mai poate genera performanţă în lipsa acelor metode barbare şi inumane aplicate în antrenament, când sportivii erau doar nişte mecanisme producătoare de medalii. Din nefericire, ca şi în învăţământ şi sănătate, cei ce se opun progresului, reformelor, sunt chiar cei din interiorul sportului, ei şi-au consolidat nişte locuri calde, sigure, ce rost are să-şi dea demisia pentru incompetenţă? Probabil datorită relaţiilor acestora cu presa, s-a ajuns ca acest eşec la J.O. să apară ca un succes... Adică asta e valoarea noastră, patru medalii?
În actuala situaţie, de colaps al sportului de performanţă, mi se pare imperativ ca prim-ministrul României să se implice personal, să ceară public demisia C.O.R. şi să cheme toţi şefii de federaţii cu un raport asupra situaţiei reale din fiecare disciplină sportivă, inclusiv cu o prognoză pentru J.O. din 2020.
Trebuie o nouă abordare a sportului de performanţă, un nou management al sportului, ce implică inclusiv (ca exemplu) reformarea sistemului competiţional intern.
Bineînţeles că ar trebui susţinute cât mai multe discipline sportive olimpice, însă acest fapt trebuie văzut în contextul realităţii din România, în care până şi discipline sportive de tradiţie, ca gimnastica şi canotajul s-au prăbuşit. Analizând impactul disciplinelor sportive olimpice în relaţie cu numărul de medalii ce poate fi obţinut, eu insist ca principalele opţiuni să fie canotajul şi gimnastica. Aceste două discipline ne-au adus şi cele mai multe medalii olimpice in istoria noastră sportivă. În relaţie cu aceste două sporturi trebuie luate câteva măsuri în regim de urgenţă şi de forţă, chiar dacă şi tocmai pentru că suntem în ceasul al 13-lea.
Dacă unele dintre dificultăţile cu care se confruntă canotajul şi gimnastica ţin de diverşi factori la nivelul sistemului, al ministerului (management), alte dificultăţi sunt reprezentate strict de baza materială, de investiţiile ce lipsesc în sport. Tocmai de aceea prim-ministrul României trebuie să se implice personal în rezolvarea unora dintre problemele sportului de performană, în relaţie cu reprezentarea României la J.O. Sportul românesc suferă din foarte multe motive, unul esenţial fiind structura lui de tip sovietic. În ceea ce priveşte canotajul şi gimanstica consider că aceste discipline olimpice pot fi susţinute în primul rând prin investiţii în baza materială. Canotajul suferă dintotdeauna de lipsa unui canal de antrenament. Mi se pare imperativ ca Guvernul României să se mobilizeze de urgenţă şi să asigure cel puţin trei canale de canotaj la nivelul standardelor internaţionale. Sursele de finanţare sunt multiple, importantă este voinţa şi decizia. Gimnastica suferă atât de lipsa spaţiilor de antrenament adecvate, cu referire la săli de antrenament (nu la hale de competiţie) cât şi la dotarea cu aparate. Noi avem o singură secţie de gimnastică care se apropie de nivelul de dotare cerut, Steaua Bucureşti. Gimnastica beneficiază de un centru de pregătire la Izvorani, dar e depăşită mentalitatea în care poţi ţine o viaţă sportivi şi antrenori închişi într-un „centru olimpic”. România ar trebui să aibă cel puţin 4 secţii de gimnastică moderne, după cele mai inalte standarde, cu dotare la nivel internaţional.
Întrucât rezolvarea acestor necesităţi (se vede că) depăşeşte capacitatea ministerului, a federaţiilor, vă rog domnule prim-ministru să vă implicaţi personal în rezolvarea acestor aspecte ale sportului de performanţă.
E de sperat ca şi actualul management al sportului de performanţă să cunoască o schimbare. Indiferent ce măsuri se vor lua la nivel de sistem, în lipsa unei baze materiale de înalt standard internaţional, performanţa sportivă este imposibilă.




Pentru o imagine actualizata a clasamentului pe natiuni la Jocurile Olimpice urmati acest link
clasamentul pe natiuni


In http://www.ziare.com/olimpiada/jocurile-olimpice-2016/campioanele-romaniei-s-au-intors-in-tara-de-la-rio-parca-eram-imbracate-de-la-ajutoare-oamenii-au-dat-cu-pietre-in-noi-1433805
este publicata opinia unei medalaite olimpice la Rio 2016, Ana Maria Popescu scrimera Ana Maria Popescu (Branza) a afirmat, la revenirea in tara de la Jocurile Olimpice, ca a avut un sentiment de inferioritate la Rio din cauza echipamentului de slaba calitate purtat.
Ana Maria Popescu a mentionat ca pana si echipa refugiatilor a avut un echipament de o calitate mai buna decat al nostru. "Cu siguranta nu echipamentul reprezinta motivul pentru care nu au fost unele rezultate. Cu siguranta, nu. Dar va garantez ca mergand prin satul olimpic am avut un sentiment de inferioritate. Nu poti sa ridic capul din pamant. Noi aveam o gluma intre noi ca suntem imbracati de la ajutoare. Era o gluma cu un gust sarat, amar pentru ca nu puteam sa ne amuzam de treaba asta. Pot sa va spun ca pana si echipa refugiatilor erau undeva langa noi, putin mai sus." a declarat Popescu, citata de News.ro.
De asemenea, Popescu i-a contrazis pe oficialii COSR care au sustinut ca echipamentul s-a largit adesea deoarece sportivii au cerut marimi prea mici."

Poti intelege ca un echipament s-a largit pentru ca s-a tras de el, fiind cu un numar mai mic, dar nu poti sa intelegi ca s-a si decolorat, lasand vopseaua pe pielea sportivilor.