sâmbătă, 7 ianuarie 2017

O istorie sinceră - note de lectură 7 ”Etnogeneza românilor”

”O istorie sinceră a poporului român”, de Florin Constantiniu - note de lectură 7

Etnogeneza românilor 

Academicianul F. Constantiniu, într-un subcapitol numit ”Desăvârșirea etnogenezei românilor” (p. 56 – 60),  face unele considerații cu privire la formarea poporului român.
Istoricul face referință la cultura ”Brateiu” sec. IV – VI, ce oferă elemente de referință asupra societății ”daco – romane” din zona carpatică, astfel locuitorii din acea perioadă ”trăiau în bordeie, practicau agricultura și creșterea vitelor”.
Autorul face precizarea că peste aceste populații s-au revărsat populațiile slave (triburile slavilor) în sec. VI – VII, având ca rezultat ”consecințe” în procesul etnogenezei românilor. F. Constantiniu consideră că ”conviețuirea romanicilor” la nord de Dunăre cu populațiile slave a ”inaugurat cea de-a doua etapă a procesului de formare a poporului român”.
Eu cred că sunt câteva aspecte care fie nu sunt luate în considerare de către autor, fie acesta nu a dorit să le ia în calcul. În secolul VI slavii (în alianță, sub conducerea avarilor) invadează deja Peninsula Balcanică, trecând la sud de Dunăre, ei existând la nord de Dunăre încă din secolul V. Mi se pare foarte important de subliniat că slavii, la nord de Dunăre, au fost prezenți în secolul V. 
F. Constantiniu, preluând o teză străveche a istoricilor români, consideră la rândul său că invazia slavilor a avut rol în etnogeneza românilor (”a doua etapă”), ceea ce mie mi se pare greșit. În etnogeneza românilor slavii nu au avut niciun rol. Nici nu puteau să aibă rol. Ei, ca și alte populații, au avut un rol în ”cristalizarea” poporului român, mai corect în evoluția poporului român, dar nu în etnogeneză. Etnogeneza poporului român a avut loc prin amestecarea populațiilor coloniste ale Imperiului Roman cu localnicii din zona carpatică, nu numai cu dacii.
Pentru câteva secole (și) pe teritoriul carpatic au trăit triburile gepizilor. Dacă ar fi să discutăm de influențe în etnogeneza poporului român cu siguramță ar trebui să discutăm de influențele gepizilor, dar nu de cele ale slavilor. Din păcate nu cunoaștem nimic despre moștenirea gepizilor (dacă aceasta a și existat în realitate), prin urmare putem doar să presupunem că aceștia au avut o influență în etnogeneza poporului român. Încercarea de a introduce populațiile slave în etnogeneza poporului român reprezintă o fractură logică, nu se sprijină pe nimic și nu explică nimic din punct de vedere istoric. Dacă știința istorică va dovedi că gepizii au avut o contribuție în etnogeneza poporului român rămâne de văzut în viitor, dar slavii chiar nu au avut niciun rol.
Academicanul F. Constaniniu continuă apoi lucrarea sa cu Istoria Medievală și formarea primelor state românești.

Întrucât datele pe care le prezintă istoricul F. Constantiniu sunt de multe ori depășite, datorită faptului că multe dintre afirmațiile sale sunt ”trase de păr”, datorită faptului că istoria pe care o prezintă este o istorie cu evidente influențe de tip sovietic, eu întrerup aici studiul acestei lucrări (e o pierde de timp).
Sincer, nu pot recomanda lectura acestei cărți. Ea are însă un rol important în sensul în care arată că presiunile de tip sovietic sunt prezente și acum în mediul științific, în mediul academic, ceea ce este extrem de grav.
De fapt acesta este marele merit al acestei lucrări, F. Constantiniu demonstrează că spiritul sovietic, comuniștii nu doar că există, aceștia sunt activi chiar și în mediul academic.

Închei aceste note cu ceea ce am scris în notele nr. 2:
În acest context vocea lui F. Constantiniu, deşi face o notă discordantă cu a fasificatorilor de istorie, este o voce ce trebuie să fie auzită şi înţeleasă. În prefaţa la ediţia a 3-a (p.15), autorul scrie: „Comunitatea istoriografică este profund divizată din alte raţiuni decât cel pur ştiinţific. Imixtiunile şi constrângerile politice se fac din nou simţite”.
Faptul că F. Constantiniu (p. 19) a simţit nevoia să facă referire la formula lui E. Cioran, „România  - spaţiul ratării”, mă duce la concluzia că autorul subscrie acestei definiţii, mai mult, găseşte ca o cauză a acestei situaţii incapacitatea noastră de a ne asuma propria identitate şi a ne lua cu adevărat destinul în mâini.

 
O istorie sinceră a poporului român, 2011




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu