Lăcomia este un din cauzele cele mai importante ale
dezastrelor ce au loc în societate, indiferent dacă vorbim de societatea
contemporană sau de cele existente acum 2000 de ani. Lăcomia unor indivizi nu
este periculoasă doar pentru ei şi apropiaţii lor, ea se dovedeşte un pericol pentru
întreaga societate. Dar ce este lăcomia? Lăcomia reprezintă acea dorinţă de îmbogăţire
ce depăşeşte comportamentul raţional, ea determinând adoptarea unor mijloace şi
acţiuni ce presupun pe de o parte lipsă de moralitate, iar pe de altă parte asumarea
unor riscuri peste limitele general acceptate.
Criza economică declanşată în 2008 în SUA a fost mult
dezbătută şi analizată. Impactul ei la nivelul întregii planete a demonstrat că
omenirea nu-şi mai permite, sau nu ar trebui să-şi mai permită să stea cu capul
în nisip ca struţul. Sunt necesare nu doar reglementari internaţionale în
domeniul financiar mult mai nepermisive, ci şi mijloace de supraveghere şi - mai
ales - de intervenţie.
Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat până acum - ca urmare
a crizei din 2008 - nu aş mai pierde timpul să scriu despre acest subiect. Realitatea
e totdeauna supremul test al adevărului, iar adevărul în 2014 ne arată în
continuare o lipsă a unor reglementări eficiente şi, mai ales în SUA, o
perpetuare a stării de instabilitate financiară, stare ce poate oricând să
genereze noi seisme la nivel planetar.
Prin urmare, sustin ca sunt necesare eforturi ample, la
nivelul Romaniei, dar si la nivelul Uniunii Europene pentru introducerea unor
reglementari mai stricte si, mai ales, determinarea SUA de a proceda la o noua
reglementare a propriului domeniu financiar. Reglementarea nu inseamna control,
nu inseamna o atitudine totalitara. Regmenetarea inseamna limite de siguranta ale
actiunii bancilor, in primul rand.
Din criza din 2008 e obligatoriu sa invatam cu totii, sa
ne asiguram ca asa ceva nu se mai repeta. Chiar mecanismele declansarii crizei
in SUA ne arata care sunt o parte a reglementarilor esentiale din activitatea
finaciara.
Eu văd în continuare aceeaşi lăcomie a unor indivizi ce
conduc câteva mari bănci, americane în special, nesăbuinţa unor traderi avizi
de parvenire şi îmbogăţire rapidă, dar şi existenţa aceloraşi pieţe financiare
instabile, insuficient reglementate, ce tranzancţionează în raport de zvonuri
şi interesele unui individ sau a unor mici grupuri.
Ce vreau eu pun in evidenta acum este faptul că responsabilitatea
este a politicienilor, a politicienilor americani, a politicienilor europeni
etc. Prima vină şi toată responsabilitatea aparţine politicienilor. Tocmai de
aceea politicienii s-au mobilizat rapid in 2008 pentru a găsi în altă parte
vinovaţi, au inventat noi subiecte publice şi perpetuează, cu grade diferite de
la ţară la ţară, o stare neechilibrată din punct de vedere al reglementarilor financiare.
Studiul reglemetarilor din domeniul financiar american
este o buna cale de a intelege ce inseamna si ce pretinde o buna reglementare a
domeniului.
Aproape toate analizele asupra crizei din 2008 au sfârşit
prin a suţine o idee parţial corectă, dar falsă în integralitatea ei, aceea că aceast
cataclism financiar-economic a fost declansată de prostul management al unei
banci, al unor „greşeli” în calcularea riscului etc. Toate aceste analize –
corecte dacă sunt raportate strict la mecanismul crizei din 2008 – au avut ca
efect la nivelul societăţii transformarea unor banci în ţapi ispăşitori şi
crearea – de fapt - a unei perdele de
fum care a asigurat protecţie politicienilor, cu referire expresă la situaţia
din SUA. De plătit nu au plătit nici băncile, nici politicienii, singurii care
au plătit au fost cetăţenii. Tot dezastrul a fost suportat de cetăţeni.
Pe scurt, se ştie că dezastrul din 2008 a fost declanşat în
SUA de un mod infracţional de a acorda împrumuturi ipotecare şi de complicitatea
unor organisme de supraveghere ce trebuiau să alarmeze societatea. Lacomia
bancilor a facut si ca oameni de buna credinta sa fie pacaliti pentru a lua noi
credite ipotecare. La aceasta se adaugă o complicitate a politicienilor care
s-au prefăcut că nu au înţeles ceea ce trebuiau să înţeleagă, anuland legi ce
reglementau si emitand legi ce permiteau activitati riscante si opace. Prima
bancă care s-a scufundat a fost Countrywide Financial Corp. Insa ceea ce
a produs panică în SUA şi a globalizat criza bancară a fost decizia proastă de
a lăsa banca Lehman Brothers să intre în
faliment. Optiuni politice falimentare, dar nu pentru marile banci; marile
banci, inclusiv L.B. nu au suferit deloc, ele au fost sustinute cu 700 miliarde
dolari din banii cetatenilor americani.
Această descriere a crizei bazată pe împrumuturile
ipotecare si lacomia bancilor care au acordat aceste imprumuturi este corectă
ca mecanism. Dar oare acest mecanism putea să funcţioneze dacă nu ar fi avut
condiţii favorizante? Se putea întâmpla acest dezastru dacă ar fi existat
reglementări care să stopeze astfel de comportamente bancare?
Răspunsul categoric este nu. Cataclismul finaciar
planetar a fost „pregătit” cu mult timp înainte, prin dereglementarea financiară a economiei americane începută de preşedintele
Reagan, continuata de presedintele Bush şi desăvârşită de un alt presedinte, Clinton.
Datorită dereglementărilor
ce au fost implementate de Reagan, Bush şi Clinton, băncile au putut să întreprindă
acţiuni care altfel ar fi fost imposibile. Una dintre cele mai grave dereglementări, produsă in anii 90 din secolul
trecut, a fost demolarea barierelor dintre o bancă comercială şi una de investiţii,
anularea The Glass-Steagall law (adoptata in 1933, a produs efect pana in 1999). Acest fapt a permis acţiuni de investiţii riscante cu bani
împrumutaţi (adica cu banii catatenilor).
Preşedinţii americani Ronald Reagan,
George
W. Bush şi Bill Clinton poartă de fapt
responsabilitatea crizei din 2008 şi a tuturor efectelor economice la nivel
mondial.
Aparitia reglementările în domeniul financiar din SUA au
fost datorate unor situaţii de criză ce au apărut de-a lungul istoriei sale.
Prima criză ce a determinat adoptarea unor reglementări importante a fost cea
din 1907, cunoscută ca „1907 Bankers' Panic” sau mai simplu “Panica din
1907”. O criză declanşată în New York de retragerile masive de numerar de către
cetăţeni, răspândită apoi în toată America, situaţie ce a determinat intrarea
în faliment a majorităţii băncilor. La acel moment, SUA nu aveau o bancă
centrală. Ca urmare a situatiei create, în 1908, senatorul Nelson W. Aldrich a propus
îmfiinţarea Federal Reserve System (FED), ca bancă
centrală. Aceasta a fost înfiintaţă în 1913. Crearea acestei instituţii a
însemnat un mare pas înainte în reglementarea financiară din SUA (dar a arătat
în acelaşi timp şi imensa influenţă a bancherului J.P. Morgan în economia şi
politica americană).
O alta lege ce a
dereglementat piata si a permis bancilor sa modifice ratele la imprumuturi este
The Garn–St Germain Depository
Institutions Act of 1982.
Sa amintim si initiativa administratiei americane de a nationaliza
Fannie Mae si Freddie Mac, fapt prin care s-a ajuns la situatia în care statul
american a devenit „creditorul de ultim resort” pentru creditele imobiliare,
ceea ce a reprezentat o „privatizare a câstigurilor si o socializare a pierderilor”
(cum a apreciat F. Lemaitre in 2008, intr-un articol in Le Monde).
In mod evident
nu am analizat toate aspectele reglementarilor si dereglementarilor din SUA
(nici nu am avut intentia), am dorit insa sa arat rolul politicienilor in
provocarea si globalizarea crizelor financiare. Prin urmare formulez cateva
concluzii:
- Situatia din
SUA este ingrijoratoare, nici acum, in 2014, nu exista niste reglementari
similare cu The Glass-Steagall law;
- Romania
trebuie sa-si vada de interesul ei, si prin BNR sa-si asigure un mecanism care
sa previna si sa atenueze orice soc posibil. Eu cred ca posibilitatea de a avea
noi crize finaciare exista si atat timp cat situatia din SUA e dereglementata,
nu sunt motive de ne pune ochelarii roz;
- Chiar daca
Banca Centrala Europeana a luat cateva masuri (insuficiente in opinia mea), cele
mai eficiente masuri se iau la nivelul fiecarui stat;
Avand in vedere
rolul politicienilor in crizele economice si al diferitelor interese in
situatii de criza, eu sustin ca BNR (impreuna cu alte structuri ale statului
roman) sa puna la punct un pachet de masuri si actiuni care sa fie usor de
aplicat in cazul unei noi crize (sau a unei noi panici, caci in Romania nu a
fost nicio criza, a fost doar panica si masuri politico-economice proaste). Plecand
de la realitatea ce ne arata ca orice pitigoi poate ajunge prim-ministru,
presedinte, demnitar cu functii decizionale in functionarea statului roman, eu
sustin ca nu este admisibil sa lasam tara pe mana habarnistilor. Prin urmare
acest pachet de actiuni generat de BNR trebuie sa fie aplicabil indiferent de
indivizii ce se afla la un moment dat la conducerea statului.
Tara asta e prea
frumoasa si prea mult ne-am batut joc de ea.
O fotografie cu
caldarea Bucurei/Retezat
